Napoleon Bonaparte, întemeietorul Imperiului Francez şi marele geniu militar

Festivităţile au început de marţi în Ajaccio, capitala insulei Corsica şi se vor încheia azi cu reconstituiri istorice puse în scenă de aproape 700 de pasionaţi veniţi din toată Europa pentru a îmbrăca uniforme de epocă, anunţă Paris Match. Ceremoniile se încheie joi cu o defilare şi o reconstituire a Bătăliei de la Austerlitz.

Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, în Ajaccio,Corsica şi a murit pe 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena.Rămâne în istorie drept Napoleon I. A fost cel mai important om politic şi militar după Revoluţia franceză. Ca lider militar, Napoleon s-a remarcat în campaniile din Italia, Egipt, Austria, Prusia, Rusia. Printre cele mai răsunătoare victorii ale sale se numără cele de la Arcole, Piramide, Marengo, Austerlitz, Jena, Friedland, Wagram. De asemenea, Napoleon a revoluţionat sistemul juridic, politic şi economic din Franţa, prin Codul civil şi Codul Comercial. Codul civil francez, supranumit „Codul Napoleon”, este încă în vigoare în Franţa şi constituie piatra de temelie a libertăţilor civile contemporane, majoritatea statelor europene adoptând un cod civil după modelul francez în decursul secolului al XIX-lea.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Născut în Corsica şi specializat pe profilul de ofiţer de artilerie în Franţa continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze şi a condus campanii reuşite împotriva Primei şi celei de-a Doua Coaliţii, care luptau împotriva Franţei. În 1799 a organizat o lovitură de stat şi s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri majore europene şi a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menţinut sfera de influenţă a Franţei prin constituirea unor alianţe extensive şi prin numirea prietenilor şi membrilor familiei în calitate de conducători ai altor ţări europene sub forma unor state clientelare franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârşitoare în timpul campaniei şi nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Şasea Coaliţie l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliţia a invadat Franţa, l-a forţat pe Napoleon să abdice şi l-a exilat pe insula Elba. În mai puţin de un an, a scăpat de pe Elba şi s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon şi-a petrecut ultimii şase ani ai vieţii sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deşi Sten Forshufvud şi alţi oameni de ştiinţă au continuat să susţină că a fost otrăvit cu arsenic.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deşi considerat un tiran de către oponenţii săi, el a rămas în istorie şi datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundaţiile legislaţiei administrative şi judiciare în majoritatea ţărilor Europei de Vest.

În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o şcoală teologică din Autun, în Franţa continentală, pentru a învăţa franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunţat şi nu a învăţat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalţi studenţi din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat şi mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoştinţe destul de bune despre istorie şi geografie… Acest băiat ar deveni un marinar excelent.”

Şcoala militară. Doi ani de studiu într-unul singur pentru ofiţerul de artilerie. A fost examinat de omul de ştiinţă Laplace.

După ce şi-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o şcoală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiţiei sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofiţer de artilerie şi a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de ştiinţă Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

Asediul Toulonului. Cum era Napoleon: vulcanic şi tiranic, cu sânge în inima de militar

În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câştigat admiraţia şi sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluţionar Maximilien de Robespierre. Cu ajutorul tovarăşului său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forţelor republicane de la asediul Toulonului. Oraşul se răsculase împotriva guvernului republican şi a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziţia de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul oraşului şi să forţeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziţiei, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea oraşului şi la promovarea sa în gradul de general de brigadă. Acţiunile sale l-au adus în atenţia Comitetului de Salvare Publică şi a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoştinţe, acumulate în lecturile nesfârşite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici ataşaţi armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi şi noapte în mijlocul soldaţilor, era iubit şi apreciat de aceştia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan şi, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat oraşul şi au izgonit flota duşmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breşă în frontul coaliţiei duşmane şi a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat şi, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

Parisul cuprins de foamete. Franţa în haos, guvernată de o mână de oameni îngropaţi în crime şi datorii

Bonaparte şi camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulţimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de nelinişte socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primeşte o vagă funcţie la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acţiona mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viaţă mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofiţerilor generali utilizaţi, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul şi apoi arhicancelarul imperiului.

Franţa nu este numai în haos, dezordine şi confuzie, ci este şi guvernată de o mână de oameni „înecaţi în datori şi crime”. La sfârşitul lui septembrie 1795, frământarea se face simţită, Convenţia agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru şi la 5 fructidor – 27 august 1795 a fost votată o nouă Constituţie, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute şi Consiliul Bătrânilor, deputaţi care vor fi luaţi din rândurile Convenţiei. Secţiile regalistă se revoltă şi oamenii sunt chemaţi la arme împotriva Convenţiei. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria oraşului, unde se afla Robespierre. Barras ştie prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experienţă, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferinţă un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, aşază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch şi Saint-Honore. În data de 13 vendemiar – 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secţionari şi soldaţii comandaţi de Barras. După spusele lui Thiebault, ofiţer de stat-major şi viitor general, „bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal”. Bonaparte reuşeşte să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenţia, la propunerea lui Barras, îl numeşte pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcţia sa şi Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

Generaul de divizie Napoleon o cunoaşte pe Josephine

El nu e deloc îmbătat de glorie şi pare chiar perfect conştient de lipsa sa de competenţă în ce priveşte sarcinile de comandant al garnizoanei şi de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care „nu se jena de fel să arate faţă de subordonaţii săi cât de multe lucruri în materie nu ştia, lucruri pe care era de presupus că şi ultimul dintre ei le ştia la perfecţie”.

Bonaparte o cunoaşte pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soţie. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susţinut de Barras şi de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon şi Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Napoleon şi femeile

Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soţie, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluţiei Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea şi la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soţului, printre cei mai cunoscuţi amanţi ai ei numărându-se şi ofiţerul Hippolite Charles. Napoleon a început şi el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost „Frunte…Armată” (fr. „Tête…Armée”). Influenţa napoleoniană în Franţa încă mai este vizibilă şi astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simţit în legile tuturor ţărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârşit, foarte ambiţios şi niciodată satisfăcut. Napoleon a fost un dictator şi a crezut în conducerea oamenilor prin ordine. Puţini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus „Waterloo va şterge amintirea victoriilor mele”, dar bineînţeles că se înşela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.

Napoleon I – Împăratul francezilor (1804-1815).

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezenţa papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”- spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, şi-o aşază pe cap în catedrala Notre-Dame şi este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul îşi încoronează soţia, pe Joséphine.

David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorinţele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiţia, mama împăratului, deşi ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce priveşte veşmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realităţii. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziţiei îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipseşte aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralităţii neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele şi Jurământul Horaţiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiţia romană, decât din cea greacă.

Însă conducerea sa a dus la un lung şir de războaie cu Anglia şi cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză şi cea engleză pentru supremaţie economică; dorinţa monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiţia lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reuşit să obţină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz şi asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărţită între împăratul Franţei şi ţarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci naţiuni. Napoleon este obligat să abdice şi este exilat în insula Elba, în anul 1814.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câţiva prieteni şi servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareşal al palatului, şi contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocraţiei prerevoluţionare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-şi ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine şi pe tânăra şi atrăgătoarea lui soţie, ale cărei atenţii faţă de Napoleon şi vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbuşit. Burbonii au fost readuşi la tronul Franţei prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaţilor, între care au intervenit repede divergenţe. Unitatea coaliţiei a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaţilor, Napoleon părăseşte insula Elba şi începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obţine chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiţii neclare, câţiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic şi cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

Moartea lui Napoleon. Otrăvire cu înfiorătorul arsenic. În şuviţele rare ale Împăratului specialiştii au găsit arsenic

Controversele asupra morţii împăratului Napoleon nu se mai termină… Specialişti în domeniul medicinei legale, istorici ai vieţii şi morţii lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morţii acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac şi, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziţii – eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experienţe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg şi Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicaţii cronice cu arsenic. În fiecare an, experţi în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile Asociaţiei internaţionale a toxicologilor din medicina legală (The International Association of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toţi oamenii de ştiinţă care aparţin acestei asociaţii activează în laboratoare ale poliţiei, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internaţional al asociaţiei, între 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susţinută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obţinute asupra chestiunii prezenţei arsenicului în şuviţele de păr ale împăratului. Se menţionează în diverse publicaţii oficiale că „şuviţe de păr aparţinând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă şi găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susţine că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci şi a învelişului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate şi a fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentraţie de substanţă toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmaţia, susţinând că arsenicul detectat era de origine exogenă şi nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziţie toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alţi cercetători explică prezenţa arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceştia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Şi această supoziţie a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăţa butoaiele cu arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri, a notat pentru MEDIAFAX, Monica Stoica.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator şi colecţionar al unor piese originale care au aparţinut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferinţele şi interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic” şi că „folosindu-se noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deţine suviţe din părul lui Napoleon şi este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul şi istoricii francezi să-şi dea acordul”. Specialiştii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morţii lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Ce l-a ucis pe Napoleon Bonaparte? Marea CONSPIRAŢIE din spatele morţii marelui împărat

Joséphine, prima împărăteasă a Franţei şi soţia adulterină a lui Napoleon. „Am iubit-o cu adevărat pe Joséphine, dar nu am respectat-o”

Napoleon, o legenda fara sfarsit

Unde s-ar afla aurul pe care Napoleon l-ar fi furat de la Moscova