"Autorul ei s-a pus în situaţia unui cetăţean al Europei cu nivel mediu de cultură, care ar vrea să afle mai multe despre una dintre ţările continentului. De aceea, cartea trimite mereu la conexiunile europene ale istoriei românilor".
Unul dintre cei mai fascinanţi istorici români ai zilelor noastre, modest şi harnic, este Ion Bulei, fost profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, diplomat (ataşat cultural la Roma, 1990 1993, director al Institutului Cultural Român de la Veneţia, 1997 2003), director ISPRI al Academiei Române (2003 2011), autor a 20 cărţi şi a peste 200 de studii şi articole, aureolat cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993; 2006), Premiul revistei „Magazin istoric” (1996) şi decorat cu „Steaua României”, în grad de cavaler (2001), scrie
Mediafax.
Între mulţimea de cărţi scrise într-un stil limpede, atrăgător, literar se află „Istoria românilor”, apărută în mai multe ediţii şi tradusă în italiană, franceză, engleză, germană şi greacă. Recent, Editura Litera a republicat acest opus, pe care autorul a umblat puţin, aducându-l la zi, cu un număr impresionant de ilustraţii admirabile, alb-negru şi color care, în ansamblu, dau o carte nouă, cu totul diferită. O carte care chiar ar trebui să se afle în biblioteca fiecărui român, nu numai pentru limpezimea şi stilul aparte, ci şi pentru dimensiunile ei – e o istorie a românilor care se poate citi uşor şi care nu pierde din vedere absolut niciun eveniment major petrecut cu românii.
Să-i dăm cuvântul autorului, care mărturiseşte în două pagini introductive: „Ţara românilor nu aparţine nici Europei Centrale, nici Balcanilor, nici necuprinsului slav de la Răsărit. E la încrucişarea lor şi e câte ceva din toate acestea. Este, în acelaşi timp, balcanică, răsăriteană, central-europeană, fără a aparţine hotărât niciuneia dintre aceste diviziuni. Istoria ei este şi ea o istorie de frontiere: la extremitatea Imperiului Roman, a Imperiului Bizantin, la marginea expansiunii otomane, ruse sau, mai târziu, apusene. O situaţie de frontieră care, pe de o parte, a creat o stare de izolare a acestui spaţiu, de marginalizare, iar pe de alta, păstrarea unor valori autohtone tradiţionale mult dincolo în timpurile moderne. Situaţia în care s-a găsit acest spaţiu a determinat o asimilare de influenţe diferenţiată în funcţie de regiuni sau de epoci, dar totdeauna prezentă. O neîncetată circulaţie de oameni şi de valori, proprie teritoriilor deschise. Ca şi Europa din care face parte, România este o sinteză a diversităţilor, care, din cauza instabilităţii permanente, n-au avut vremea necesară de a se topi şi redefini. Pe de altă parte, a existat totdeauna în acest spaţiu o măsură care a împiedicat excesul şi a provocat o rezistenţă. Autohtonismul a fost cel care a hrănit această rezistenţă. De aici provine originalitatea acestui spaţiu, solicitat din toate părţile, încărcat de toate tentaţiile şi totuşi menţinându-se ca o unitate în mijlocul diversităţilor. Pentru occidental, spaţiul românesc e un fel de prim cerc al alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă citadină modernă şi de primitivism rustic. (…) Un spaţiu de contraste. Istoria românilor e o nevoie permanentă de interiorizare, de îndreptare «spre sine». O dorinţă aproape niciodată împlinită. Şi atunci când pare că s-a împlinit, ca în anii interbelici, e o trăire sub teroare, sub «teroarea istoriei», după expresia istoricului religiilor Mircea Eliade. E ca o obsesie. Istoria americană sau cea franceză are vocaţii universale, cea rusă e mesianică. A românilor e o căutare. Mereu îşi caută identitatea. Mereu încearcă să se definească. E «o dramă tăcută», trăită de fiecare generaţie. în acelaşi timp, «istoria românilor este o istorie a contradicţiilor nerezolvate», cum se exprima istoricul francez Catherine Durandin. (…) Cartea aceasta este pentru un cititor grăbit şi a fost scrisă, aşa, dintr-o răsuflare, pentru a fi publicată în engleză, germană, italiană, franceză, limbi în care a şi apărut. Intenţia a fost de a înmulţi referinţele cititorului străin despre români. Un cititor interesat de români doar ocazional. De aici, numărul restrâns de pagini. Doar o repede ochire. Unitatea de concepţie a acestei scurte istorii rămâne un deziderat. Iar ca modalitate de realizare, cel mai ade-sea, autorul ei s-a pus în situaţia unui cetăţean al Europei cu nivel mediu de cultură, care ar vrea să afle mai multe despre una dintre ţările continentului. De aceea, cartea trimite mereu la conexiunile europene ale istoriei românilor. Faptele interne nu sunt, credem, vitregite. Sunt doar încadrate într-un context mai larg.
Ceea ce îi propunem cititorului este o probă de sinceritate. Şi singura noastră scuză la eventualele sale nemulţumiri este aceea că e foarte greu de scris sinteze”.
Ion Bulei – „O istorie ilustrată a românilor”. Editura Litera. 288 pag.