Lucruri esenţiale despre sistemul osos: funcţiile şi bolile acestuia

Numărul de oase cu care un om se naşte nu este cel final. Oamenii se nasc cu aproximativ 300 de oase, dintre care unele fuzionează pe măsură ce corpul se dezvoltă. Masculii se dezvoltă complet până la sfârşitul adolescenţei, iar femelele până la doi ani după începutul ciclului menstrual, scrie Live Science.

Sistemul scheletic diferă între bărbaţi şi femei, în principal în forma bazinului: la femei trebuie să susţină sarcina.

• Oamenii de știință au creat cele mai subțiri spaghete din lume
• O nouă teorie a dezvăluit forma fotonilor

Deşi devin rigide şi fragile în afara corpului, în interior, acesta este desigur ţesut viu, iar rezistenţa este diferită. Este hrănit cu o reţea de celule sanguine din sistemul circular şi cu nervi din sistemul nervos.

Oasele au un înveliş extern dur şi dens. Apoi, urmează osul spongios, care este mai uşor şi uşor flexibil. În interior, la unele oase, se găseşte măduva, unde celule noi sunt produse în permanenţă.

Dinţii sunt consideraţi ca făcând parte din sistemul osos, dar nu sunt consideraţi oase. Aceştia sunt alcătuiţi din dentină şi enamel, cele mai rezistenţe substanţe din corp.

Sistemul osos are două mari componente: scheletul axial şi scheletul apendicular. Cel axial are 80 de oase, fiind alcătuit din coloana vertebrală, cutia toracică şi craniu. Cel apendicular are un total de 126 de oase şi este format din restul, precum membrele şi pelvisul.

Bolile sistemului osos

Uneltele principale de diagnosticare a bolilor sunt acelea care pot vedea dincolo de ţesutul moale, precum piele şi organe. Cu ajutorul RMN-ului, artroscopiei şi a radiografiilor se pot pune diagnosticuri precise, precum diformităţi sau cancer.

Cele mai des întâlnite boli sunt cele metabolice, precum osteoporoza. Aceasta apare în principal la bătrâni şi se manifestă prin pierderea ţesutului osos. Altfel spus, oasele pierd calciul, devin mai uşoare sau chiar dispar. Osteomalacia, altă condiţie des întâlnită, se manifestă prin pierderea durităţii oaselor, rezultată deficienţei în vitamina D.

Artrita reprezintă un grup de peste 100 de boli inflamatorii care afectează articulaţiile şi structurile din jur. Afectează de obicei cele mai solicitate articulaţii, precum cele ale umerilor, genunchilor, zonei lombare, şoldurilor şi carpienelor.

Scolioza este şi ea o condiţie des întâlnită, care înseamnă curbarea într-o parte a coloanei. Condiţia apare de obicei în adolescenţă. Doar în Statele Unite, 2-3% din populaţie suferă de această boală.

Conform doctorului James Nace de la LifeBridge Health, aproximativ 90% din populaţie va avea probleme cu zona lombară cel puţin o dată în viaţă.

Una dintre condiţiile rare, dar extrem de periculoase, este cancerul osos. Poate proveni chiar din oase sau poate apărea în ţesutul scheletului dintr-o altă tumoare care se răspândeşte în organism. În 2018, se estimează că 1.590 de persoane vor muri de cancer osos în Statele Unite. Acest tip de cancer are o ocurenţă de doar 0,2%. „Din păcate, acest tip de cancer se întâlneşte îndeosebi la pacienţii tineri de 20-30 de ani”, a precizat medicul oncolog Robert Christie, de la Virgina Cancer Specialists.

Leucemia este de asemenea asociată sistemului osos. Această condiţie despre care se poate spune că este cancerul sângelui îşi are originea în măduva osoasă. Aici, celulele albe se multiplică într-un ritm necontrolat.

Bursita este o condiţie care afectează de obicei articulaţiile de la umăr şi de la şold. Este cauzată de inflamare şi de umplerea cu fluid a ţesutului.

De asemenea, sistemul osos este susceptibil la fracturi.

Studiile cu privire la oase

Hipocrat, părintele medicinei, s-a ocupat şi de oase, creând primele atele pentru fracturi. În antichitate, a fost urmat de Galen (199-129 î.e.n.), care face prima descriere a sistemului scheletic şi a muşchilor ce îl acoperă. În acea perioadă, apar şi primele proteze.

Ambroise Pare (1510-1590) este părintele chirurgiei şi dezvoltă primele tehnici de amputare. Antonius Mathysen (1805-1878), chirurg militar olandez, inventează un plasture pentru imobilizarea unei fracturi. Metoda este utilizată şi astăzi.

În 1895, apar primele tehnici moderne de diagnosticare ale afecţiunilor osoase. Wilhelm Conrad Roentgen descoperă din greşeală că razele X pot crea radiografii ale scheletului. Câştigă Premiul Nobel pentru Fizică în 1901.

Sir Reginald Watson-Jones (1902-1972) publică în 1940 „Fractures and Joint Injuries”, care rămâne o carte de referinţă timp de multe decenii.

În sfârşit, anul 2016 vede crearea ţesutului osos viu în laborator, realizat din celulele pacienţilor.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Stresul care da dureri de oase

Cum am arăta dacă n-am avea oase?

Dacă vrei să ai oase sănătoase, calciul nu este suficient. Specialiştii dezvăluie ce trebuie să mănânci

Ai oase puternice? Vei avea mulţi moştenitori