De ce a pierdut Germania Bătălia de la Stalingrad – VIDEO

Contextul care a dus la această bătălie din sudul Rusiei constă în invadarea URSS-ului de către Germania în iunie 1941, urmată de o serie de victorii. Expansiunea s-a terminat însă la Stalingrad, chiar şi cu pierderile masive suferite de Armata Roşie până la drumul la Stalingrad, scrie Daily History.

Pierderile masive au fost facilitate şi de dezorganizarea armatei şi de lipsa de decizie a lui Stalin. Norocul ruşilor a constat în teritoriul mare pe care germanii trebuiau să-l acopere şi bineînţeles, aşa cum bine se ştie, sezonul rece care a împiedicat avansarea Germaniei.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Chiar şi în aceste condiţii, Armata a VI-a germană părea invincibilă şi au înfrânt în drumul lor mai multe divizii şi armate sovietice. În august 1942, erau deja lângă Volga, fluviul pe care se află Stalingrad (astăzi numit Volgograd).

Hitler vedea războiul în termeni personali

Pentru că Hitler vedea războiul în termeni personali, în sensul rivalităţii cu Stalin, a decis să atace oraşul, deşi scopul principal al Armatei a VI-a era să ocupe rezervele de petrol din Caucaz. Resursa era esenţială pentru maşina de război germană, fiind mereu în lipsă de combustibil. Deşi ştia acest lucru, a ales să atace oraşul aflat la nordul câmpului petrolifer, divizându-şi forţele; ceea ce a însemnat o eroare masivă. Şi-a trimis o parte din trupe în sud să asigure cucerirea regiunii cu petrol. Restul trupelor au fost destinate cuceririi unui oraş fără importanţă din punct de vedere strategic.

Aşadar, a alocat prea puţine resurse şi oameni pentru scopul său măreţ, ceea ce a făcut şansele de cucerire foarte mici. Se ştia de pe atunci, în tehnica militară (aşa cum se ştie şi astăzi), că atacatorii trebuie să aibă un avantaj numeric de cel puţin 3 la 1 pentru a avea succes în faţa apărătorilor, iar acesta nu era deloc cazul, germanii fiind de fapt depăşiţi numeric; lucru care oricum s-a întâmplat în toate bătăliile majore de pe Frontul de Est.

Mai mult decât atât, în timpul atacului, germanii nu au reuşit să împingă forţele sovietice pe flancuri, ceea ce a făcut ca Armata a VI-a să fie prinsă într-un cleşte. Determinarea/obsesia lui Hitler a făcut ca acesta să intervină frecvent în stabilirea strategiei, care a dus la agravarea situaţiei soldaţilor săi. Stalin însă a învăţat din greşeli şi a dat mai multă libertate comandanţilor săi, lăsând adevăraţii experţi militari să-şi facă meseria – ceea ce s-a dovedit a fi o mişcare foarte inspirată.

Comandantul Armatei a 62-a sovietice care a apărat oraşul a fost Vasili Ciuikov, care la doar 42 de ani s-a dovedit a fi un strateg excelent şi un lider care şi-a inspirat subalternii, stabilind o defensivă formidabilă. A ştiut să folosească ruinele localităţii în avantajul său, opunând o rezistenţă dârză împotriva atacatorilor. Puterea aviaţiei germane, Luftwwaffe, era renumită şi a jucat un rol important în distrugerea aproape totală a Stalingradului, dar acest aparent avantaj al Axei a făcut ca infanteria germană să fie expusă la focul lunetiştilor sovietici care aveau orizontul liber.

Chiar şi în condiţii defavorabile, germanii au fost foarte aproape de victorie

Chiar şi în aceste condiţii defavorabile, pregătirea şi disciplina germanilor a făcut ca 90% din teritoriul Stalingradului să cadă în mâinile lor, ajungând la Volga. Aici a intervenit însă superioritatea tactică a sovieticilor. La nordul şi sudul oraşului, ruşii şi-au reconstruit în secret forţele, un secret pe care, surprinzător, serviciul de informaţii german nu l-a depistat. Trupele sovietice aflate sub conducerea generalului Jukov au atacat flancul Armatei a VI-a pe măsură ce aceasta continua să distrugă ultimele regiuni de rezistenţă sovietice.

Ruşii au atacat în mod deliberat aliaţii Germaniei, adică românii, ungurii şi italienii, pentru că au prezis că aceştia nu vor avea forţa nemţilor. Atacul s-a produs pe 23 noiembrie 1942, ajungând să încercuiască Armata a VI-a. Circa 250.000 de soldaţi români, prost dotaţi şi hrăniţi, grupaţi în două armate (a III-a şi a IV-a), flancau la nord şi sud Armata a VI-a germană. La finalul bătăliei care a întors soarta războiului, s-au înregistrat 158.854 de victime din partea României (morţi, răniţi, dispăruţi), reprezentând două treimi din efective. A fost cel mai mare dezastru din istoria românilor, iar nemţii au dat vina pe noi pentru eşecul de la Stalingrad.

Hitler, care se credea un geniu militar şi care avea încredere în motivaţia trupelor germane, a ordonat ca Armata a VI-a să nu se retragă, chiar dacă urma să fie încercuită complet. Această dârzenie a lui Hitler (din confortul propriului birou, departe de front şi de realitatea sa) a făcut ca generalii să nu poată lua măsuri în funcţie de contextul de pe front. Un context care era din ce în ce mai sumbru pentru soldatul de rând al Axei care s-a trezit fără provizii, fără echipament de iarnă (sfârşitul lui noiembrie însemna deja iarnă), încercuit şi hărţuit de ruşi. Generalul Paulus, care comanda Armata a VI-a, se putea retrage în săptămânile contraofensivei sovietice din noiembrie.

Mai mult decât atât, Luftwaffe nu a putut aproviziona armata încercuită, ceea ce a însemnat încă o lovitură asupra moralului soldaţilor.

O mică victorie a nemţilor a fost pe 19 decembrie, în ciuda faptului că era miezul iernii, generalul german Eric von Manstein a reuşit să ajungă la Stalingrad. Forţele acestuia s-au apropiat la 30 de kilometri de Armata a VI-a încercuită, dar Paulus a refuzat să atace pentru a face joncţiunea din cauza ordinelor lui Hitler. Dacă acesta din urmă oferea mai multă flexibilitate generalilor, Paulus ar fi putut salva vieţile soldaţilor.

Într-un final, Von Paulus (înaintat în grad de feldmareşal cu o zi înainte de a se preda) a încălcat ordinele lui Hitler de a lupta până la ultimul om şi în 2 februarie 1943 s-a predat împreună cu restul soldaţilor Axei. Jumătate de milion de soldaţi germani, români, unguri, italieni ş.a. au murit, ori din cauza ruşilor, ori din cauza frigului.

Germania nu a pierdut numai o întreagă armată, lucru devastator în sine, ci şi aura de invincibilitate. Germanii au devenit mai critici cu privire la politicile lui Hitler, ducând chiar şi la încercări de asasinate.

Fără intervenţia lui Hitler, nu exista Bătălia de la Stalingrad

Există multe motive care au dus la înfrângerea Germaniei la Stalingrad, precum clima, superioritatea numerică a sovieticilor, partizanii care sabotau căile de aprovizionare etc., dar principalul motiv îl reprezintă intervenţia lui Hitler care nu a fost capabil să înţeleagă realitatea din teren. De fapt, fără intervenţia lui Hitler, nu exista Bătălia de la Stalingrad. Este drept că oraşul era industrializat şi putea produce echipament militar, dar acest potenţial putea fi redus sau chiar neutralizat de Luftwaffe, aşa cum s-a întâmplat şi în alte situaţii când Germania a profitat de superioritatea aeriană pe Frontul de Est.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Stalingrad, începutul unui sfârşit ruşinos pentru nemţi

De la Războiul Civil American la Stalingrad: şapte câmpuri, considerate bântuite, ale unora dintre cele mai sângeroase lupte

Fotografii haioase cu soldaţii din Al Doilea Război Mondial

Hitler ar fi supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial şi s-ar fi refugiat în Columbia, conform unor documente declasificate ale CIA