#CentenarulRosu. Omul care s-a împotrivit regimului comunist. A fost înschis de cinci ori şi a terminat facultatea după 26 de ani

Dinu Zamfirescu, fostul deţinut politic, militant pentru drepturile omului, cercetător al arhivelor comunismului şi fondator al Institutului pentru Memoria Exilului Românesc

”Am fost arestat în Piaţa Palatului, în ziua de pe 8 noiembrie 1945, cu ocazia unei mari manifestaţii. Pretextul era ziua Regelui, pretext pentru că de fapt se dorea să se arate unui reprezentant al SUA, care venea în vizită în Bulgaria şi România, care e situaţia reclamată de opoziţia de atunci şi sistemul totalitar al regimului care se instaurase la 6 martie 1945. Cele două partide democratice, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, au decis să facă o manifestaţie, mai ales tineretul şi tineretul universitar din acest partide au fost motorul. Eu, pe vremea aceea, nu eram înscris în niciun fel de organizaţie politică. Eram elev de liceu – pe vremea aceea erau opt clase de liceu – eu eram în clasa a şaptea. Era o atmosferă… Noi eram foarte politizaţi, generaţia noastră.Adică se discuta politică şi în şcoală şi eram – zdrobitoarea majoritate – ostili noului regim. Cum stăteam în faţa statuii, către palat, era un cordon de poliţişti în uniformă maro şi în spatele lor erau oameni din Siguranţă în civil. Eu eram în primul rând şi a venit un civil şi m-a luat aşa … pe sus, un tip super solid şi m-a pus în spatele cordonului şi le-a spus să mă ducă la Prefectură. Şi aşa m-a arestat Acolo am intrat în beci. Asta era pe la ora 11.00-11.30. Acolo era o serie de oameni, unii arestaţi cu o zi înainte, nu foarte mulţi, cam 30-40, apoi au început să vină, să vină, să vină, că nu mai era loc acolo, că erau nişte culoare aşa înguste.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Am stat acolo până pe la 4 dimineaţă, când a venit o dispoziţie: «îmbarcarea». Eram acolo cam 150. În două autobuze, din care s-au scos scaunele, ne-au înghesuit ca sardelele. Deci am încăput în două autobuze. La fiecare uşă era un civil cu un pistol mitralieră şi consemn să audă toţi: dacă încearcă vreunul să tragă îi împuşti pe toţi. În fine, am ieşit în bulevard. Acolo la intersecţii erau mitraliere puse în colţurile arterelor principale. Am ajuns până în Şoseaua Panduri, pe lângă Academia Militară. Erau nişte foste baracamente germane pe care le preluaseră Divizia Tudor Vladimirescu.

Ne-au băgat într-o hală mare. Erau barăci de lemn, tencuite pe afară. După vreo oră au mai adus vreo 150 de arestaţi din altă parte. În sala asta stăteam în picioare, că nu aveai loc să te aşezi, stăteam înghesuiţi unul în altul.

Erau ferestre, pe care le-am deschis, că nu se putea respira. Dar în faţa fiecărei ferestre erau mitraliere puse în baterie, cu ţeava către noi. Dimineaţa, pe la nouă, a venit un ofiţer, colonel, am aflat mai târziu cum îl cheamă – Maltopol, comandantul adjunct al Diviziei Tudor Vladiminrescu, care ne-a apostrofat ”bestii rebele, o să vedeţi ce o să păţiţi”. Noi, bine, eram şi foarte tineri, mai senini aşa, credeam că ne deportează în Rusia, că nu ne gândeam mai departe.

Am stat câteva zile acolo, până a venit o brigadă a justiţiei militare să ancheteze. Pe fiecare… Fiecare am minţit cum ne-am priceput mai bine. Marea majoritate au fost eliberaţi. Eu, împreună cu vreo 30-40, am fost dus la penitenciarul Jilava, care era penitenciar militar. În 10 sau 11 decembrie am fost eliberaţi.

Asta a fost prima!”

Au urmat alte patru arestări

„Altă arestare… tot pe stradă am fost arestat. În anul următor. Era după masă. Aveam o oră de desen, profesorul nu a venit. Şi atunci cu un coleg am plecat la un film. Erau cinematografele pe Elisabeta. Am plecat de la liceu, care era pe strada Italiană, am trecut pe lângă Capşa şi la Teatrul actual de Revistă era lume adunată, se auzeau megafoane… era prima aniversare a Zilei femeii, 8 martie 1946.

Şi-i spun colegului: hai de aici, că e cu tovărăşie. Dar pe drum erau mulţi civili, de la Siguranţă şi m-au auzit şi au tăbărât pe noi si am fugit.

Eu am luat-o pe la Universitate. Acolo au început să strige: prindeţi-l, hoţul, a furat poşeta unei doamne. Şi m-au prins nişte poliţişti. Au făcut baraj şi m-au prins. M-au dus la Siguranţă, care era la etajul 3 al Prefecturii Poliţiei şi un tip, un comisar Iancu Feldman, care a început cu cine v-a pus… A spus că am înjurat femeile antifasciste. Atunci a apărut o poliţistă în civil. Doi mă ţineau şi ea mă bătea: «O să scoatem untul din tine, să spui tot ce complotaţi». În fine, m-a bătut bine. Am stat acolo vreo două zile şi pe urmă mi-au dat drumul. Dar umflat, eram bine umflat aşa.

Altă arestare a fost ceva mai târziu – în 47 cred, în toamna lui 47. Fusesem bolnav, am stat 10 zile în pat. Eram cam fleşcăit. Eu stăteam cu bunica mea paternă pe Bd. Carol. Acolo nu aveam pe nimeni. Veneau prieteni cu prietenele lor să-mi aducă de mâncare. Bunica mea era la fosta moşie, la ţară. La un moment dat au venit unii şi-mi spun: am fost la Radovan şi am găsit un arsenal acolo. M-au arestat şi m-au dus în Calea Rahovei. M-au dus acolo. Am stat acolo, m-au scos la anchetă… Am fost eliberat. Cred că a fost pentru prima dată o senzaţie extraordinară de libertate. Deci asta a fost a treia oară…

A patra oară tot aşa a fost. Ne-a băgat în casă – a rechiziţionat o cameră din apartament – şi l-a cazat pe un redactor de la Scânteia, un anumit Victor Ruso, care era cu soţia, studentă la medicină.

După vreo câteva zile, într-o seară sună la uşă trei ofiţeri de Miliţie şi zice: «Avem un denunţ că dumneata şi cu tatăl dumitale l-aţi ameninţat. Mergeţi cu noi.» Spun: «Stai domnule, să-mi iau şi eu o valijoară cu ceva»… Am plecat şi ne-au dus la Poliţie, la Prefectură şi acolo ne-au dus la cabinetul şefului.

Ultima oară a fost arestat ultima oară în Cluj, pentru că la sfârşitul anilor ’40 ajutase să inventarieze pentru americani prezenţa ruşilor din ţara noastră.

În ’56 cineva a denunţat această chestiune. Eu fugisem, plecasem. Au luat-o pe bunica mea – femeie bătrână, i-au pus ochelari din ăia negri, au dus-o în Băneasa. Unde au tras cu pistolul lângă ea de două ori să spună unde sunt. Ea s-a prefăcut că leşină şi nu a spus nimic. Habar nu avea, că nu ştia unde sunt.

Eram la Cluj când ăştia mă tot căutau, nu mă găseau. Finalmente m-au găsit la Cluj şi m-au arestat. A fost prima dată când în momentul arestării mi s-au tăiat picioarele pentru că era cu mandat de arestare – respectivul se face vinovat de crimă de înaltă trădare şi fiind pedeapsa mai mare de un an se depune la Panitenciarul Jilava.

Studenţie mai bine de un sfert de veac

Dinu Zamfirescu a vrut neapărat să-şi finalizeze studiile în Drept, însă comuniştii i-au pus multe piedici. Prima oară a fost exmatriculat din liceu. Apoi, după ce a reuşit să-şi finalizeze studiile liceale, au urmat exmatriculările din învăţământul superior. În 1950, student fiind la Facultatea de Drept, s-a pronunţat împotriva pedepsei cu moartea pentru delicte politice.

”A doua zi a fost exmatricularea noastră din facultate – patru elemente ticăloase ale reacţiunii au fost eliminate din rândul studenţilor. A apărut în Scânteia Tineretului, la o emisiune de radio. A fost o comunicare de la facultate să ne prezentăm la facultate toţi. Ne-am dus. A intrat un alt coleg care a stat foarte puţin. Apoi m-au băgat pe mine. Era o comisia formată dintr-un decan, un profesor de la catedra respectivă, alţi doi profesori comunişti, un tip de la Securitate şi o individă de la sectorul de partid. A început un dialog. Zice: «dacă ţi s-ar permite să faci din nou această…» «Da sigur, am textul». «Păi nu – zice – alt text, să spui că te-ai înşelat». «Nu spun doamnă!». «Bine, gata, am terminat». Pe ceilalţi nu i-a mai chemat şi am rămas exmatriculaţi definitiv. Toamna m-am înscris la Istorie… Am făcut un an, până în preziua examenelor şi m-au exmatriculat şi de la Istorie. Apoi am lucrat, am plecat în provincie. Am dat examen la Facultatea de Drept din Cluj, unde am făcut doi ani şi m-au exmatriculat şi de acolo.

Am terminat facultatea… Începută în ’47, am terminat-o în ’73.

În loc de concluzie

Cu toate acestea, Dinu Zamfirescu nu regretă anii tinereţii, când s-a opus sistemului totalitar: „Aş spune că nu regret. Nu regret în mod ciudat, pentru că asta mi-a dat ocazia să cunosc o mulţime de oameni. Pe de altă parte, fiind crescut într-un mediu cam călduţ, am dat de alt gen de viaţă, care m-a format altfel şi, pentru personalitatea mea, benefic. Sigur că rămâi cu amintiri mai puţin plăcute, dar alea cauţi să le uiţi”.

Dinu Zamfirescu a fost o figură marcantă a exilului românesc, membru al Consiliului director al Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), autor a numeroase articole şi studii publicate în presa exilului românesc (BIRE, Lupta, Dialog, Curierul Românesc). A făcut 23 de cereri către autorităţile comuniste pentru a i se permite emigrarea. În cele din urmă ajunge în Franţa unde devine corespondentul Secţiei Române a postului britanic BBC la Paris. Din străinătate, a fost extrem de activ în organizaţiile care luptau pentru cetăţenii asupriţi de regimurile comuniste totalitare. În timpul evenimentelor din decembrie 1989 a fost invitat zile întregi la posturile de radio şi tv din Franţa să comenteze răsturnarea regimului comunist. Pe 29 decembrie 1989 s-a urcat în avion care a zburat de la Paris la Bucureşti, unde a participat la reînfiinţarea Partidului Naţional Liberal.

După reînfiinţarea PNL, Dinu Zamfirescu a fost extrem de implicat în definirea traiectoriei politice a partidului.

Zamfirescu a deţinut funcţia de preşedinte al Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), de la înfiinţare, în 2003, până în 2010, când a avut loc comasarea cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCR).