Profesorul care te învaţă să ştii să spui NU. ”Moartea este negaţia tuturor lucrurilor pe care fiecare din noi le trăieşte, e negaţia absolută”

Ştii să spui ”Nu”? Ai curajul să spui ”Nu”? Înţelegi ce înseamnă să spui ”nu”? Citeşte povestea unui cuvânt. Istoria lui ”Nu”. Uite, vine Emil Ionescu să spună care-i riscul şi filosofia când spui ”nu”. Hai, spune ”Nu”! îţi răspund Aristotel, Bergson, Wittgenstein, Frege, Noica şi Emil Ionescu, bineînţeles. Emil Ionescu, profesor de lingvistică generală şi decan al Facultăţii de Litere Bucureşti.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

”Bill Gates este sau nu sărac?”

De fapt, ce facem spunem ”Nu”? Sunt două răspunsuri posibile, care se situează în opoziţie şi care generează controversă. Când negi ceva, spun unii, te raportezi la ceva ce a spus altcineva înainte. Deci, dacă eu spun: „Bill Gates nu este un om sărac”, dacă spun lucrul ăsta, atunci conform unei abordări a negaţiei, eu am spus prin asta că opun propoziţia pe care am formulat-o unei propoziţii pe care a spus-o cineva înainte. Prin urmare o negaţie, conform acestei viziuni, este întotdeauna negaţia unei alte propoziţii pe care a enunţat-o cineva înainte şi atuncea asta ar însemna că negaţia are capacitatea de a nega o aserţiune precedentă, pe care uneori, e adevărat, nu o menţionăm ca atare, dar în conversaţie se simte lucrul ăsta. Vine cineva şi spune: „Bill Gates este sărac” şi cine aude poate să vină să spună: „Bill Gates nu este un om sărac”. Şi-atunci avem o perspectivă asupra negaţiei conform căreia ceea ce negăm este ceea ce s-a spus înainte, iar a doua perspectivă este că nu e obligatoriu să negăm ceea ce s-a spus înainte, ci să ne manifestăm adeziunea la un adevăr pe care îl exprimăm pur şi simplu prin intermediul negaţiei. N-a venit nimeni înaintea mea să spună că Bill Gates este sărac, poate să-mi fi trecut prin minte la un moment dat lucrul acesta, dar eu când spun: „Bill Gates nu este sărac”, spun că eu cred în adevărul propoziţiei, care se manifestă prin negaţie.

”Nu” este ”Da”

Deci negaţia poate să fie, exact, poate să fie şi o afirmaţie. Acum lucrul interesant este că negaţia poate să fie, la rândul ei, negată, şi atunci chiar ajungem prin două negaţii la o afirmaţie. În logică logicienii s-au jucat cu tot felul de lucruri. Ei îşi pot permite să se joace când e vorba de sisteme de logică, pentru că aceste sisteme sunt artificiale şi le poţi construi uşor, pornind de la câteva axiome.

Omul şi ”nu”. Opţiunea pisicii

Animalele nu aleg. Animalele nu au de ales între „da” şi „nu”. Ca să dau un exemplu, are cineva o pisică şi îi dă de mâncare şi pisica se apropie de vas, miroase mâncarea şi se întoarce Ce-a tradus el din comportamentul pisicii nu este o alegere între „da” şi „nu a pisicii”. Nu e deloc. Este ce simte pisica în raport cu momentul în care vede mâncarea şi atât. Ea nu are de ales între „da” şi nu. Ea respinge. Pentru că aşa e ea în momentul acela. Noi traducem în termenii noştri şi credem că n-alege pentru că a alege între „da” şi „nu” înseamnă a compune din afirmaţie negaţia, dar nici pisicile, nici câinii, nici alte fiinţe nu au ceea ce noi numim sintaxa, adică compoziţie de elemente. Când spui de la mănânc la nu mănânc…. Animalele nu au sistemele lor de comunicare aşa ceva.

”Nu” şi Moartea

Moartea este negaţia tuturor lucrurilor pe care fiecare din noi le trăieşte. Înseamnă că NU mai iubeşti atunci când iubeai, că nu mai respiri atunci când respirai, că nu îţi mai mângii motanul atunci când îl mângiai etc. Asta este negaţia absolută. Negaţia absolută nu poate intra în mintea nimănui în mod raţional. Când creştinismul propune o viziune a morţii care înseamnă negaţia existenţei trupului în beneficiul existenţei sufletului, el dă dovadă de o excelentă înţelegere a sentimentului real al morţii printre oameni. Moartea creştină este o negaţie partială: doar a trupului. Eu nu cred asta şi de aici sentimentul meu că moartea nu poate fi decât absurdă pentru că nicio minte nu este construită ca să se nege pe sine (în afara minţilor bolnave).

Istoria lui ”Nu”

Oricât de simplu ar părea în momentul în care te apropii de problemă vezi că ea devine destul de greu şi din ce în ce mai greu de abordat. De ce? Pentru că dacă vrei să te apropii de problema negaţiei cu mijloace ştiinţifice, aşa cum încearcă să facă un lingvist, vezi că în jurul problemei negaţiei este adunată foarte multă literatură. Este surprinzător cât de multe lucruri s-au scris de-a lungul timpului despre negaţie, din diverse perspective, dar mai ales din perspectivă filosofică.

Nu? Start cu Aristotel

Aristotel asocia ideea de afirmaţie cu existenţa şi ideea de negaţie cu non – existenţa. După Aristotel lucrurile nu s-au simplificat. El a făcut doar câteva observaţii asupra negaţiei şi mai târziu filosofi de orientare diferită şi din epoci diferite au reluat tema, semn că tema era de interes pentru ei. Am pus o limită în timp la Aristotel, în filosofia vechilor greci. În partea cealaltă, unul dintre filosofii apropiaţi de modernitate, dintre cei mai cunoscuţi nouă, când zic cunoscuţi mă refer la faptul că este cunoscut ca filosof cam de când faci liceul. Este vorba despre Henri Bergson.

Bergson? A dat şi un „nu”, şi o carte despre râs

Bergson, atât cât pot eu să vorbesc despre el, Bergson este un filosof foarte neaşteptat prin temele pe care le abordează. Exact, râsul, negaţia, cine s-ar fi gândit după aceea să scrie despre durata vitală? A făcut-o el. Bergson lega negaţia şi el tot de inexistenţă.

Wittgenstein, Frege

Sunt tot felul de filosofi ai secolului al XX – lea, unii foarte mari, Wittgenstein de exemplu, alţii foarte buni, nu mari ca Wittgenstein, dar în orice caz filosofi remarcabili, aşa cum a fost antecesorul lui Wittgenstein, un logician german şi un filosof al matematicii, Gottlob Frege, care şi el s-a ocupat de negaţie. Ceva mai înspre noi a fost altcineva remarcabil în gândirea britanică, filosofia britanică. Este vorba de Peter Strawson. La noi ultimul mare gânditor care a avut legătură cu şi care s-a referit la negaţie, dar s-a referit dintr-o perspectivă foarte specială, pentru că el vorbea despre fiinţă şi despre negarea fiinţei, a fost Noica. Într-un mod mai puţin spectaculos despre negaţie a scris într-o carte a sa, intitulată „Teoria logicii”.

Negaţia şi falsul

Dacă zic, de pildă, plouă, şi constat că afirmaţia mea, propoziţia mea corespunde cu starea de lucruri la care se referă, atunci în baza corespondenţei aceasta cu realitatea sau cu acel aspect din realitate relevant, pe care îl decupez, atunci spun că ăsta este un adevăr. Dacă spun: „Nu plouă”, când văd că afară plouă, acesta este un fals. De aici ar rezulta că adevărul se poate cupla cu afirmaţia şi că falsul se poate cupla cu negaţia, dar nu e întotdeauna aşa, pentru că eu pot să spun ca reacţie la ce spune cineva. Cineva spune: „În camera în care ne găsim noi plouă” şi eu mă uit pe geam şi vă că zgomotele care pot să însemne ploaie pentru cineva, de fapt pot să însemne zgomote pe care le face cineva care a scăpat un pahar cu apă sau nişte picături de la etajul superior. Atunci îi spun: „Nu plouă”. În situaţia asta „Nu plouă” este o afirmaţie şi este adevărul.

„Niciodată” de fapt ce înseamnă? Prezenţă?

„Niciodată” neagă existenţa vreunui moment care se fie cuplat cu o anumită stare, că nu să spunem niciodată în absolut. Spunem „nu m-am îmbătat niciodată”, nu e vorba de … „nu am iubit niciodată” şi atunci niciodată intervine în felul următor. Aşa se numeşte cu un termen tehnic. Se numeşte cuantificator. Să spunem că avem un interval alcătuit din momente temporale. Intervalul acesta este limitat, nelimitat. Oricum ar fi când spunem „niciodată”, noi spunem că nu există nici un interval temporal care să fie asociat cu o anumită stare.

Nevoia omenească de a spune „nu”?

Eu aş spune că disponibilitatea noastră de a spune este o expresie a libertăţii noastre şi este o expresie libertăţii pe care ne-o dă acest preţios instrument care este limba. Faptul că noi ne însuşim foarte repede pe „nu” (voi face imediat o paranteză cuvenită la ce spun), ne însuşim foarte repede pe „nu” când ne însuşim limba maternă, ne creează deja posibilitatea de a alege între „da” şi „nu”.

Citeşte continuarea în Gândul!