Dictatorii secolului XXI: şefii de stat care au ajuns la putere prin mijloace democratice

În ultimele decenii, această definiţie pare însă a se schimba şi observăm o nouă formă de dictatură, una adaptată la realităţile erei globale şi a noilor tehnologii. Aceşti dictatori folosesc puterea obţinută printr-un vot (cel puţin în teorie) democratic pentru a elimina, gradual, orice fel de opoziţie sau sisteme de tipul checks & balances, necesare de altfel pentru funcţionarea corectă a unei democraţii. Mai important, de multe ori ei fac acest lucru fără a folosi violenţa.

• Unul dintre marii producători de cărbune din lume renunță la extracție
• Vești proaste pentru 4.000 de angajați Ford! Gigantul auto pregătește concedieri în Europa

Există, desigur, şi o a doua categorie: cea a şefilor de stat care încearcă să modifice starea de fapt după bunul lor plac. Aici am fi inclus, în mod normal, doar lideri precum Kim Jong-Un sau proaspăt alesul preşedinte al statului Filipine, Rodrigo Duterte. Evenimentele de anul acesta au făcut însă ca linia de demarcaţie dintre aceste două categorii să fie din ce în ce mai ştearsă.

Vladimir Putin şi acţiunile sale provocatoare la adresa Ucrainei sau Ercep Erdogan şi procesul său de „purificare“ a celor care au avut orice fel de legătură cu încercarea de lovitură de stat din Turcia sunt două exemple care arată cât de departe poate merge nevoia de putere.

În 1982, în mai mult de un sfert din statele nedemocratice ale lumii exista un conflict în interiorul graniţelor; în 2012, procentajul ajunsese la doar 6%. În aceeaşi perioadă de timp, numărul statelor nedemocratice fără conducători aleşi s-a redus la jumătate.

Iar acest aspect este unul extrem de important, pe care mulţi dintre noii dictatori se bazează: Hugo Chavez, spre exemplu, a câştigat alegerile din 1998 în Venezuela în cadrul unui proces electoral considerat de observatori ca fiind „cel mai transparent din istoria statului“.

Respectul lor se reflectă însă doar asupra propriului popor, după cum a demonstrat anul acesta Recep Erdogan. Deşi avertizat în numeroase rânduri de structurile internaţionale că acţiunile sale pot avea urmări grave pentru viitorul regional al Turciei, Erdogan a decis să trateze după bunul lui plac situaţia internă, propunând chiar reintroducerea pedepsei cu moartea – în condiţiile în care un astfel de act legislativ ar fi şters practic şansele Turciei la integrarea în Uniunea Europeană. Erdogan a mers chiar mai departe, denunţând atitudinea Uniunii Europene: „Europa de ce nu vede şi situaţiile din Statele Unite, Japonia, India sau China? De ce Europa se concentrează să fie preocupată atât de mult doar de situaţia din Turcia?“.

„În Turcia, drepturile omului sunt încălcate în mod flagrant. Constat cu tristeţe, dar nu cu mirare, că SUA, NATO, UE n-au depăşit câteva dubii lansate în legătură cu situaţia din Turcia. Din motive practice, americanii şi ceilalţi parteneri din NATO au închis ochii la încălcarea flagrantă a drepturilor omului care a îndepărtat Turcia de linia pe care NATO şi-a asumat-o. Mă aşteptam ca NATO să fie cât se poate de categorică. Situaţia se deteriorează pe zi ce trece. Eu văd că în Turcia teroarea este instalată de Erdogan şi de aliaţii săi“, a spus Cristian Pîrvulescu.

Un alt exemplu este Rodrigo Duterte, cel care a câştigat în luna mai alegerile din Filipine având ca motive centrale ale campaniei reintroducerea pedeapsei cu moartea şi angajarea unor lunetişti pentru a-i prinde pe cei care comit infracţiuni considerate majore şi care se opun arestării. „Cei care distrug vieţile copiilor noştri vor fi distruşi“, declara acum câteva luni Rodrigo Duterte. „Cei care omoară ţara mea vor fi omorâţi. Pur şi simplu. Fără o cale de mijloc, fără scuze.“ Duterte a adăugat că, în cazul persoanelor condamnate pentru mai mult de o infracţiune majoră, se va apela la o dublă spânzurare. „După ce eşti spânzurat o dată, va exista o altă ceremonie pentru a doua infracţiune până când capul este complet separat de corp. Îmi place asta pentru că sunt nebun“, a spus el.

Citeşte în continuare pe bm.