Povestea Cuţitului de argint din Dealul Filaretului

Interesant de remarcat că Şoseaua Viilor şi Bulevardul Pieptănari au moştenit acest traseu, deosebindu-se net de traseele străzilor apărute în urma parcelării, supărător de drepte. O abatere de la acest fenomen l-a constituit strada Cuţitul de Argint, o stradă fără trecut, însă trasată după configuraţia aproape semicirculară a Parcului Carol I în acea zonă.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Hărţile vechi ne dezvăluie faptul că strada aceasta s-a format din unirea mai multor drumeaguri prin podgorii, pe unul din acestea, Drumul Filaret, astăzi aleea pe care se află Fântâna Cantacuzino, ridicându-se la 1796 biserica despre care voi vorbi mai departe. Conform documentelor cercetate de Ionescu-Gion, majoritatea rămase sau pierdute la Moscova în urma confiscării Tezaurului românesc la ordinul lui Lenin, ea ar fi fost ridicată de soţii Pavel şi Stanca Udrea. Un pomelnic de piatră, dispărut între timp, îi menţiona, alături de aceşti primi ctitori, pe arhiereii Grigorie şi Dositei şi pe un Grigorie monahul.

De precizat că, la finele secolului al XVIII-lea, împrejur nu exista nicio casă, singurele clădiri apropiate fiind o casă cu două caturi şi o alta cu cramă, fântâna lăsată în grija mitropolitului Filaret de către Mavrogheni şi adăpostul paznicilor de la Bariera Bărbătescu. Apoi, în ani, în jurul ei s-a format Mahalaua Filaret, în documentele şi pe hărţile de la jumătatea secolului al XIX-lea ea figurând cu această denumire. Înfăţişarea ei primară a fost aflată de preotul Marin Dumitrescu din gura bătrânilor, descrierea părându-mi rezonabilă: „Biserica aceasta la început a avut forma unei case şi era învelită cu şindrilă. În loc de cruce a avut două cuiburi de barză, iar în interior a fost simplă ca o casă şi fără sfinţi. Cu tavan de scânduri şi cu o tâmplă de scânduri fără sculpturi, având doar 4 icoane pe dânsa. În aşa stare servea de paraclis”. În 15 ianuarie 1810 casa-biserică a fost transformată în biserică, „poate după cutremurul din 1802” opina istoricul Nicolae Stoicescu. Ca biserică – tip navă fără turle – este menţionată şi de Dionisie Fotino în a sa „Istorie a Daciei”.

Pe la 1830 a venit să slujească în ea preotul Mislea, la această dată încropindu-se o mahala întinsă, dar cu puţini locuitori, numită Mahalaua Dracului, ce începea din dreptul Crematoriului Uman de astăzi, în grădina căruia s-a aflat până în 1935 Hanul Dracului (evident altul decât cel de pe Bulevardul Banu Manta), ajungea la Bariera Bărbătescu, astăzi intersecţia Căii Şerban Vodă cu Şoseaua Viilor şi se termina în dreptul Autogării Filaret din zilele noastre.

În anul 1845, când preot paroh era Ioan Voiculescu, bisericii i s-au adăugat două turle de inspiraţie rusească. O reparaţie generală a suferit în 1880, când a fost înălţată şi alungită după modelul Bisericii Curtea Veche, tot atunci amenajându-se şi o grădină. Lucrările au costat 4.000 de galbeni adunaţi din „cutia milei”, de unde se deduce starea bună a enoriaşilor, printre ei numărându-se şi membrii familiilor Bărbătescu şi Hagi Moscu, ultimii deţinând în preajmă o podgorie relativ întinsă. Din cauze necunoscute a căzut iarăşi în ruină, necesitând o centură de fier şi o nouă zugrăvire. Lucrările au fost conduse de arhitectul George Sterian. A rezistat astfel până în toamna anului 1905…

Textul integral al acestui articol este disponibil aici.