Adevărul despre predarea religiei în şcoli

Nu voi uita niciodată entuziasmul cu care eşti primit la ore dacă ştii să te apropii de tineri, dacă vorbeşti pe limba lor, scrie Marius Vasileanu.

• Kim Jong Un a avertizat că țara sa nu a fost niciodată mai aproape de un…
• Într-un celebru oraș antivaccinist, malaria face ravagii printre copii

Este o atmosferă pe care rareori am întâlnit-o ulterior când am predat studenţilor ori celor mai în vârstă. Pentru că la adolescenţă se pun întrebările esenţiale, pentru că este, poate, vârsta la care suntem cel mai vii.

Cunosc bine cazul unui profesor de religie care preda tot la un liceu foarte bun din Bucureşti. Una dintre secretarele mai vechi ale liceului l-a întrebat peste vreo trei-patru săptămâni de la începerea cursurilor cum reuşeşte să se apropie de copii, deoarece până atunci elevii chiuleau cât puteau de la orele de religie, iar acum veneau să se înscrie tot mai mulţi…

Răspunsul este simplu şi grav în acelaşi timp: religia, indiferent de cult ori de confesiune, poate fi predată, promovată, de oameni cu vocaţie sau fără. Cel mai des şi mai derutant este atunci când despre religie vorbesc oameni care-şi închipuie că au vocaţie.

S-a spus suficient despre predarea religiei în şcoli. Este limpede că sunt în joc mai mulţi vectori de imagine, ale căror proiecţii ori chiar interese nu converg totdeauna cu cele ale creştinilor.

Se uită prea repede de aspectul formativ al predării religiei tocmai pentru că şcoala înseamnă din ce în ce mai abrupt informare şi nu formare. Iată de ce unii nici nu mai realizează ce înseamnă formarea spirituală şi morală a unor tineri, a unei naţiuni. Tendinţa de zombificare, de robotizare este din ce în ce mai vizibilă.

Aflu de la prieteni care au copii de vârsta şcolii că, cel puţin în Bucureşti, la multe şcoli generale, elevii nu mai au voie să iasă afară, în curtea şcolii în timpul pauzelor. Unii, cei mici, nu ies nici măcar din clase în pauze – fiindu-le interzis! De ce??

Fiindcă profesorii fug de reponsabilitatea de a-i proteja de posibile accidente, care se pot întâmpla în curtea şcolii! Se lasă cu procese, fie şi pentru o simplă căzătură etc; sunt şi avocaţi (hiene) specializaţi deja în astfel de cazuri – mi s-a spus. Halucinant!

Aşadar, în această logică, de unde, de ce, pentru ce să-ţi mai asumi Viaţa – da, uneori, periculoasă, de aceea atât de frumoasă?! De aceea suntem oameni şi nu simple păpuşi, de aceea trăim aici tocmai pentru a învăţa cum să (nu) cădem, pentru a suferi cât mai puţin…

Textul integral al acestui articol este disponibil aici.