Ce ştim şi ce nu ştim despre cavaleri şi cavalerism ?

 

 

Câte ceva despre cavalerii medievali şi lumea acestora

 

 

Instituţia cavalerismului se referă la modul de viaţă şi la codul moral şi comportamental urmat de cavalerii medievali europeni. Numele de cavaler provine de altfel din franceza veche, unde „Chevalerie” semnifica literalmente „războinci călare”.

 

Cavalerismul medieval a fost la originile sale un amestec de doctrine şi valori războinice de sorginte romană şi germanică, peste care s-au suprapus elemente de etică creştină romano-catolică, precum şi idealizarea ulterioară a onoarei, purităţii, curtoaziei, loialotăţii, precum şi idolatrizarea femeii iubite.

 

Dacă iniţial, cavalerismul a pornit ca un cod de comportament războinic, acesta s-a adaptat cu timpul schimbărilor sociale din perioada renascentistă. Conform tradiţiilor şi cutumelor Evului Mediu occidental, cavalerii jurau fidelitate şi supunere suveranilor. Relaţia dintre nobilul suveran şi cavalerul vasal devenea astfel un punct capital din codul cavaleresc. Cronicile şi baladele medievale au sporit din plin aura romantizată şi puternic cosmetizată a cavalerilor, prezentaţi drept nişte războinici curajoşi şi bărbaţi cu caracter rafinat.

 

 

Deoarece regii cosntituiau persoanele centrale din viaţa şi codul cavalerilor, aceştia au ispirat obiceiurile de mai târziu de curtoazie şi curtare, ambele provenind din termenul de „curte regală”. Însăşi expresia „ a face curte” a fost promovată de cavaleri, şi provine de la obiceiul acestora de a patrula în faţa curţii reşedinţei femeilor pe care le iubeau, în scopul evident al atragerii atenţiei acestora. 

 

Cultura cavalerismului a fost extrem de populară în perioada medievală precum şi în cea renascentistă. Nobilii şi aristorcraţii bogaţi din perioada renascentistă au continuat să promoveze tradiţiile militare pentru a-şi arăta puterea, faima şi generozitatea. În acest scop, organizau nenumărate turniruri cavalereşti şi purcedeau adesea în războaie.

 

De fapti, tendinţa din prezent a milionarilor de a-şi angaja gărzi de corp din rândul practicanţilor consacraţi de arte marţiale sau sportivi de performanţă retraşi, precum şi organizarea de turnee şi campionate de box, kick-box sau MMA, este în fond o reminiscenţă comportamentală la nivel de clasă socială, care provine din perioada medievală.

 

În timpul Evului Mediu târziu şi al Renaşterii, noţiunea de aristocraţie a început să fie definită tot mai mult de istoria familiei şi bogăţie decât de forţa militară şi calităţi războinice. Însă pentru oricine se vroia înobilat de regi, un strămoş care muncise sau se ocupase cu negoţul era o ruşine de netrecut. Prin urmare, multe familii nobiliare au început atunci să se asocieze cu cavaleri şi războinici săraci pentru plusul necesar de valoare şi autenticitate adus de aceştia.

 

Astfel, arborele genealogic al marilor familii aristocrate din Europa a început de abia în acele vremuri să se acopere de blazoane şi simboluri războinice cavalereşti. Atât de disperată era nevoia de a avea un strămoş războinic, încât mulţi nobili care nu fuseseră niciodată pe un câmp de bătălie îşi doreau atât de mult titlul de cavaler încât plăteau menestreli să le cânte balade închipuite, şi pictori care să le creeze propriile blazoane cu aer fioros.

 

Conceptul literar de cavalerism provine dincolo de baladele şi cânturile medievale. De fapt, primele romane cavalereşti conţineau exclusiv relatări din bătălii, nu poveşti de dragoste. Acestea au apărut mult mai târziu, odată cu influenţa romantismului în literatura occidentală. Primele cărţi cu şi despre cavaleri erau de fapt greoaie traduceri franţuzeşti ale originalelor scrise în latină.

 

 

Prima şi cea mai faimoasă asfel de scriere, a fost Cântecul lui Roland din anul 1098, care relata povestea vieţii lui Roland, un brav cavaler francez care murise pentru a-l proteja pe regele Carol cel Mare. Cu toate acestea, cel mai influent roman cavaleresc a fost fără îndoială povestea regelui galez Arthur şi a Cavalerilor Mesei Rotunde.

 

Între anii 1300-1400, romanele medievale franţuzeşti cu cavaleri fuseseră copiate, modificate şi traduse pe rând în engleză, spaniolă şi italiană. Conţinutul şi direcţia au fost modificate grosolan. Eroii erau 100% buni şi luminoşi, iar duşmanii lor erau încarnarea răului. Astfel de cărţi au dus în cele din urmă la rigidizarea codului cavaleresc şi la creşterea fără precedent a mândriei elitelor militare.

 

În aceste condiţii, opera lui Miguel de Cervantes apărea ca o gură de oxigen realist şi ironic la adresa stării de fapt din acele vremuri.

 

 

Când cavalerii nu erau chiar cavaleri…

 

 

La prima vedere, cavalerii au fost pentur sute de ani forţa supremă pe câmpul de bătălie. În mod ironic, supremaţia lor a fost distrusă de o singură armă – arblaeta.

O arbaletă era mult mai puternică decât orice arc, iar săgeţile sale speciale puteau trece prin orice armură sau cămaşă de zale. Arbaleta arunca moarte până la distanţa de 300 de metri, iar cavlaerul cel rigid de pe câmpul de bătălie oferea o ţintă uşor de atins. Conform relatărilor istorice, un arbaletier experimentat putea doborî doi cavaleri în decurs de un minut.

 

Puţini oameni ştiu că era foarte costisitor să fi cavaler în perioada medievală. Armura, armele, caii şi servitorii costau mulţi bani în condiţiile monetare de atunci. Cu toate acestea un corp de cavaleri iscusiţi era o parte vitală a oricărei armate, prin urmare regii şi nobilii se străduiau serios să-i susţină financiar pe aceştia. Soluţia a venit sub forma seriviciului militar cavaleresc în care regele oferea fiecărui cavaler un ţinut cu tot cu şerbii care trăiau acolo. Pactul se numea în engleză „Knight’s fee”, de unde ne parvine termenul de fief. În schimb, cavalerul şi oamenii săi trebuiau să fie gata de război la orice poruncă a suveranului.

 

Codul cavaleresc era un sistem de reguli care dicta comportamentul cavalerilor atât pe câmpul de luptă, cât şi în societatea civilă. Codurile de comportament şi etichetă erau extrem de stricte şi esenţialul lor era condensat în jurămintele pe care novicii le făceau înainte de a fi ridicaţi în rangul de cavaleri. Pe scurt, codul cavaleresc stipula ca războnicul în armură să creadă invăţăturile Bisericii, să apere Biserica, să-i respcte şi să-I ajute pe cei slabi, să-şi iubească ţara, să fie nemilos cu păgânii şi cei de alte religii, să-ţi îndeplinească îndatoririle de vasal, să nu mintă şi să-şi păstreze cuvântul dat, să fie generos, să nu cadă la pace cu trădătorii, să nu încerce să seducă femeile din jurul suveranului său, să trateze cu respect şi să apere orice femeie, şi să fie abstinent în cazul în care nu era însurat. Regulile privind apărarea Bisericii şi uciderea păgânilor au fost incluse în urma unei viclenii a Vaticanului care în dorinţa sa de a-i determina pe cavaleri să pornească Prima Cruciadă din secolul 11, a introdus şi aceste reguli. Cu toate că comportamentul cavaleresc era omniprezent la evenimente sociale, foarte puţini cavaleri au reuşit să respecte codul cavaleresc în timp de război. Ba din contră, marea majoritate a a cavalerilor medievali s-au lansat în acte de jefuire, distrugere, violuri, şantaj, comerţ de sclavi, camătă şi alte fapte reprobabile. Istoria cruciadelor şi a conflictelor militare medievale este plină de nenumărate astfel de fapte şi excese.

 

 

Cavalerii europeni erau bărbaţi extrem de puternici şi de rezistenţi. Dar erau şi nişte mari fricoşi. Niciunul dintre ei nu îndrăznea să intre în război fără armura sa. De altfel, ideea şi conceptul de armură medievală care acoperea tot trupul şi capul războinicului, spunea multe despre teama acestora de a suferi şi cea mai mică rană. Armura era făcută de fierari specializaţi, fiind croită pe comandă. Aproape toate armurile erau individuale, deci nu se potriveau şi altor cavaleri. O armură completă cântărea cam 25 de kilograme şi deseori, cavalerii nu se puteau urca şi coborâ singuri de pe cai, fără un fel de macara primitivă care-i ridica. Calitatea şi expresivitatea armurilor nu servea doar la protecţia vieţii şi sănătăţii cavalerului, ci trebuia să spună multe şi despre statutul acestuia. Cu toate acestea, armurile şi-au arătat de multe ori limitele şi punctele slabe pe câmpul de luptă. Adesea, când s-au luptat cu războinici care nu erau adepţii armurilor greoaie, cavalerii europeni au suferit înfrângeri atroce. Cel mai grăitor exemplu în acest sens este Bătălia de la Nicopole din anul 1396, când ienicerii turci au masacrat fără mari pierderi o întreagă armată de cavaleri medievali.

 

Antrenamentul unui cavaler erau un procedeu îndelungat şi minuţios care începea la vârsta de 7 ani şi dura de regulă 14-15 ani. Viitorul cavaler trebuia să-şi înceapă ucenicia ca paj. Treptat, tânărul începea să studieze lupta cu lancea, mânuirea sabiei, buzduganului şi securii de luptă, precum şi deprinderea cu caii şi călăria. La vârsta de 14 ani, viitorul cavaler putea deja să participe la războaie. Astfel antrenamentul său devenea extrem de realist. Rânirile erau la ordinea zilei, plus riscul de a fi capturat şi vândut ca sclav, sau mai rău cel ce vroia să devină cavaler putea sfârşi vândut ca sclav sexual la turci sau arabi…

Norocoşii care atingeau vârsta de 21 de ani erau în sfârşit numiţi cavaleri în timpul unei ceremonii specifice în care acesta jura în mod public fidelitate seniorului său.

 

 

Începând cu anul 1560, rangul cavaleresc a fost exclus din rândul marilor onoruri sau titlul militare oficiale. Cu toate acestea, în prezent mai există câteva familii în care titlul de cavaler se transmite în mod ereditar. În prezent, titlul de cavaler se acordă pur şi simplu onorific, unor oameni (mai nou şi femeilor, lucru de neconceput şi acceptat în vremurile medievale), care au făcut servicii memorabile artei şi societăţii. Multe din ordinele cavalereşti din prezent au fost create cu mult după Evul Mediu, şi se vor un fel de societăţi elitisto-nostalgice care organizează ceremonii anacronice şi decorează tot felul de celebrităţi din industria show-biz-ului. Cele mai importante exemple sunt numirea cu titlul onorific de cavaleri a lui Elton John şi Paul McCartney, indivizi care dacă ar fi trăit în perioada medievală, cu siguranţă n-ar fi fost capabili să încalece pe cai acoperiţi de armuri şi să taie capetele maurilor şi sarazinilor…

 

 

Cavalerismul moare fără urmă ?

 

Idealurile cavalerismului au persistat şi în perioadele moderne şi contemporane. În perioada barocului, odată cu schimbarea conceptului de curtare şi curtoazie, principiile cavaleriste au început să fie considerate în premieră drept învechite şi „medievale”.

 

Însă apariţia curentului romantismului a dus la încercarea de reînviere a idealurilor (în speciale a celor estetice) proprii cavalerismului, undeva în secolele 18 şi 19.

 

Codul comportamental al ofiţerilor lui Bonaparte sau al celor americani din timpul Războiului de Secesiune, la fel şi cel al ofiţerilor participanţi la Primul Război Mondial, era încă puternic modelat după idealurile cavalerilor. Inclusiv cultura duelului şi a duelărilor este nimic altceva decât o puternică moştenire a perioadei medievale care a rămas ancorată în suboconştientul colectiv masculin al occidentalilor.

 

Însă după declinul şi dispariţia Imperiului Otoman s-a contatat şi o diminuare drastică a conceptelor de sorginte cavaleristă. Europa închidea definitiv epoca „luptei şi apărării creştinismului în faţa musulmanilor” pentru a intra entuziastă în epoca naţionalismului şi naţionalismelor.

 

Sabia şi veştmintele tipice ale unui Cavaler Templier.    Sursa foto: Shutterstock

 

În perioada modernă o parte din conceptele şi modelele comportamentale masculine de inspiraţie cavalerească la adresa femeilor începeau să fie doar apanajul claselor superioare. Conceptul de „gentleman” nu a apărut deloc în mediul rural sau burghez.

 

Virtuţile pronunţat masculine ale cavalerismului urmau însă să intre sub atacul isteric al sufragetelor din clasele superioare prin intermediul campaniilor acestora pentru egalitatea sexelor, campanii declanşate la începutul anilor 1920. Iar după declinul idealurilor militariste şi al duelurilor, precum şi al aristocraţiei europene, fenomente alimentate de catastrofa Primului Război Mondial, idealurile cavalereşti începeau să fie definitiv îngropate odată cu excluderea portului sabiei ca obiect indispensabil din garderoba oricărui gentleman care se respecta.

 

Cultura de consum, sub culturile pop şi hippy, tehnologizarea, modernismul agresiv şi feminismul reuşeau astfel să interzică un drept definitoriul al bărbatului războinic şi viril. Dreptul de a purta sabie. Obiceiul născut odată cu perioada Epocii de Bronz, când bărbaţii au început să poarte săbii, se termina penibil şi abrupt în Secolul Vitezei.