Arhitectul celui de-al Treilea Reich: planurile nebuneşti ale lui Albert Speer

 

Destinul unui arhitect de familie modestă

 

 

Secolul 20 a fost literalmente marcat de visurile febrile ale megalomaniacilor cu tendinţe dictatoriale. Spre exemplu, Mussolini vroia să se construiască sute de replici modernr a clădirilor Imperiului Roman. Saddam Hussein a ordonat construirea moscheii uriaşe intitulată Mama tuturor Bătăliilor, alături de celebrul Arc de Triumf simbolizat de două săbii uriaşe care se încrucişează una cu cealaltă pe deasupra autostrăzii spre Bagdad. Hotelul Ryugyong din Phenian, teribil kitsch de proporţii monumentale ridicat din ordinele lui Kim Jong Il, sunt numai câteva astfel de construcţii, fără a mai aminti aici obiectivele uriaşe construite la noi în ţară din ordinele lui Nicolae Ceauşescu…

 

Însă niciun astfel de proiect arhitectural de mari proporţii nu se aseamănă cu planurile în domeniu avute de Adolf Hitler şi Albert Speer, arhitectul său favorit cu privire la viitorul clădirilor din Germania. Pe scurt, Hitler vroia să-şi dărâme Berlinul, propria capitală, pentru a o reconstrui conform ideologiei sale. Liniştit, Speer dorea ca toate clădirile sale să arate ca nişte ruine fantastice.

 

 

Dacă planurile celor doi ar fi reuşit, reconfigurarea Parisului de către Haussman ar fi părut o joacă de copii. Albert Speer, cel care avea să devină printre altele arhitectul „de casă” al întregului regim nazist, s-a născut în anul 1905 în mijlocul unei familii de condiţie medie din Germania. Conform lui Henry T. King, procurorul adjunct al Procesului de la Nurnberg, Albert a avut o copilărie ideală, fiind înconjurat cu dragoste, susţinere şi înţelegere. În tinereţe, acesta s-a remarcat ca un adolescent iubitor de sporturi şi mişcare în aer liber.

 

Tânărul Speer era pasionat de matematică, dar tatăl său dorea pentru el un viitor mai sigur din punct de vedere social şi material. Prin urmare, Albert Speera început să studieze arhitectura în cadrul Universităţii din Karlsruhe pe care a abandonat-o din cauza crizei economice, alegând astfel cursurile Universităţii Tehnice din Berlin. Acolo, Speer l-a cunoscut pe profesorul Heinrich Tessenow pe care ulterior l-a admirat şi a cărui viziune despre arhitectură avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii.

 

 

În memoriile sale, Albert Speer declară că în tinereţe nu era deloc atras de politică, dar momentul care avea să-i schimbe definitiv viaţa s-a petrecut în timpul unei adunări a studenţilor şi simpatizanţilor naţional-socialişti din Berlin, ocazie prin care l-a cunoscut personal pe Adolf Hitler. Tânărul arhitect s-a mai dus la o întâlnire a naziştilor unde a luat cuvântul Joseph Goebbles, personaj care prin grobianismul său, i-a lăsat lui Speer o impresie neplăcută.

 

Cu toate acestea, Speer fusese deja plăcut impresionat de personalitatea lui Hitler, precum şi de ideile naţional-socialiste, astfel încât pe data de 1 martie 1913, acesta decide să se înscrie ca membru în Partidul Nazist. Calea sa era deschisă. De fapt, se obesrvă cum ascensiunea sa în partid a coincis aproape proporţional cu ascensiunea nazismului în societatea germană, chiar şi dincolo de momentul în care naziştii au câştigat puterea totală.

 

 

Pe culmile gloriei

 

 

După ce nazişti au puterea, Hitler şi-a amintit de originalul arhitect şi l-a chemat pe acesta la Berlin unde la propunerea lui Goebbels, noul ministru al propagandei, Speer a trebuit să renoveze clădirea ministerului respectiv. Acolo, în capitala Germaniei, Speer s-a mai remarcart şi prin decorarea marşului comemorativ în onoarea fruntaşilor nazişti căzuţi în lupta pentru putere, iar porţile ascensiunii îi erau deja larg deschise. Conform memoriilor lui Speer, în acea perioadă el şi Hitler au devenit prieteni buni.

 

Un alt moment propice a avut loc în anul 1934, după decesul lui Paul Troost, fostul arhitect „de casă” al naziştilor. Atunci, Hitler l-a numit pe Speer în postul de Arhitect Şef al Partidului, ceea ce însemna că acesta devenea şef suprem peste arhitecţii din Germania şi nimic nu se mai putea dărâma sau construi fără încuvinţarea sa. De fapt, Hitler se folosea de arhitectură ca de orice alt mijloc care i-ar fi stabilizat puterea şi controlul.

 

 

Prin definiţie, clădirile naziste trebuiau în primul rând să intimideze şi apoi să impresioneze. Albert Speer şi Hermann Giesler sau Fritz Todt au început să lucreze la proiecte cu faţade înalte, coloane uriaşe, linii drepte şi agresive, totul la scară cât mai mare pentru a crea o nouă şi bizară estetică a arhitecturii colosale şi dominante. Precum „Omul Nou” din idealurile rasiale ale fasciştilor, noul stil arhitectonic trebuia să emane forţă, prestanţă şi dominare. Oricine ajungea în dreptul acestor clădiri trebuia să simtă senzaţia copleşitoare de bogăţie şi putere a celui de-al Treilea Reich. Berlin trebuia să devină „Germania”, un oraş care să domine lumea întreagă.

 

Prin urmare, capitala avea nevoie de monumente, iar Speer trebuia să creeze practic un nou oraş cu clădiri nemaivăzute până atunci. Cu toate că acest proiect nebunesc de proporţii gigantice nu a fost definitivat, multe din clădirile proiectate de Speer pot fi încă admirate. Imaginea Noii Cancelarii a Reich-ului demonstrează clar încercările naziştilor de a folosi arhitectura pentru intimidarea diplomaţilor străini. La fel şi celelalte clădiri, care dacă nu urmau stilul nazist modern, trebuiau să emane doar aerul istoric al gloriei trecute a Teutonilor.

 

 

Cu toate acestea, naziştii care se vedeau pe sine drept reprezentaţii unei împărăţii divine, cu mistica lor proprie cu tot, s-au lăsat influenţaţi de Grecia şi Roma Antică. Prin urmare, ei au încercat să cultive o estetică a ordinii, folosind decoraţiuni minimaliste şi linii drepte. Din perioada barocului, naziştii au menţinut ideea de putere emanată de clădiri ca o expresie a bogăţiei şi forţei atotstăpâniloare.

 

Între anii 1934-1940, cât a avut funcţia de arhitect suprem al regimului nazist, Speer a definitivat o serie de construcţii monumentale. Între acestea se remarcă evident Noua Cancelarie a Reich-ului, o clădire înaltă de 20 metri şi lungă de 400 metri, clădirea Ministerului de Război şi al producţiei de Armament, stadionul Zeppelin din Nurenberg (a cărui tribună principală fusese inspirată de Altarul Pergamon din Anatolia), Catedrala Luminilorproectată să facă jocuri feerice de lumină deasupra stadionului Zeppelin, sediul Inspectoratului General din Berlin, pavilionul Germaniei din timpul Expoziţiei Mondiale de la Paris din anul 1937, Sala Luitpold, Bulevardul Nord-Sud care trebuia să intersecteze viitoarea capitală Berlin-Germania, Volkshalle şi multe alte edificii, unele întrerupte din cauza războiului, altele distruse de bombardamentele Aliaţilor.

 

Hitler şi Speer au petrecut multe zile împreună pentru a plănui şi construi tot ce îşi doreau. Pentru a crea clădirile necesare unui „Reich care să dureze o mie de ani”, cele două personaje marcante ale istoriei, respectiv arhitecturii, au pus la cale clădiri şi monumente care deşi erau destinate poporului, sfârşeau prin a glorifica excesiv regimul nazist şi idealurile acestuia.

 

 

Apus de stea, Procesul de la Nurenberg şi moştenirea dusă mai departe de fiul său

 

 

În ultima parte a războiului, Speer nu a mai putut lucra din două motive inatacabile, distrugerea Germaniei şi a resurselor sale, plus o durere cronicizată la genunchi. În timpul acestei perioade, cei doi mari rivali ai săi, Goebbels, respectiv Martin Borman au avut grijă să-şi însuşească şi să-şi împartă între ei prerogativele şi influenţa deţinută de Speer. Cum evenimentele aveau să se complice şi să se precipite fără precedent, Speer şi-a văzut numele pe lista celor care au complotat pentru încercarea de a-la asasina pe Hitler în luna iulie a anului 1944.

 

Din fericire pentru el, existau doar suspiciuni, nu şi dovezi palpabile în privinţa amestecului său în acea tentativă de asasinat. După acel moment, faptele devin istorie clară. Germania pierde războiul, Hitler se sinucide sau cel puţin aşa au sunat toate rapoartele oficiale, iar Albert Speer ajunge pe banca acuzaţilor alături de alţi membri de marcă ai regimului nazist. Arhitectul lui Hitler a fost acuzat în timpul Procesului de la Nurenberg de crime de război, crime împotriva umanităţii şi implicare în războaie de agresiune împotriva altor state. A fost găsit vinovat de o parte din acuzaţii şi condamnat la 20 de ani de închisoare.

 

 

Şi-a ispăşit pedeapsa completă între zidurile închisorii Spandau situată în Berlinul de Vest, fiind eliberat pe data de 1 noiembrie 1966. Pe timpul detenţiei, Speer şi-a putut exercita pasiunea sa de constructor vizionar, modificând şi redecorând total grădina închisorii, astfel încât la vizita unui ataşat militar american, acesta a exclamat „Speer a creat aici o adevărată Grădină a Raiului”.

 

După eliberare, Speer a început să lucreze din nou ca arhitect, o parte din câştigurile sale donându-le benevol evreilor care supravieţuiseră Holocaustului. Albert Speer avea să moară pe data de 1 septembrie 1981 în Londra, absolvit de tot trecutul său. Controversele în privinţa sa continuă însă şi în prezent.

 

 

Fiul său, Albert Speer jr. se pare că i-a moştenit talentul şi pasiunea în privinţa arhitecturii, acesta fiind cotat în prezent printre cei mai buni şi mai apreciaţi arhitecţi pe plan mondial. Din acest motiv, fiul arhitectului celui de-al Treilea Reich a fost selectat şi desemnat pentru a fi arhitectul care să proiecteze uriaşul complex sportiv de concepţie futuristă care va găzdui în mijlocul deşertului Campionatul Mondial de Fotbal din anul 2022, care se va desfăşura în Qatar. Albert Speer junior, acum în vârstă de 77 ani, este printre altele creditat ca fiind arhitectul care a introdus în planificarea urbană moderă conceptul de sustenabilitate.