Casa Melik, o parte a istoriei României, impresionează în circuitul arhitectural bucureştean

Citeşte mai multe poveşti din campania Poveste urbană

Printre străduţele înguste şi pline de poveşti arhitecturale de lângă Armească, pe strada Spătarului, numărul 22, într-o grădină luxuriantă, cu flori galbene, albe şi roşii, se „ascunde”, cu discreţie, una dintre cele mai vechi case din Bucureşti, după cum afirmă mai mulţi specialişti.

Faţă de alte monumente istorice din Bucureşti, Casa Melik a beneficiat de renovare, una având loc în 1970, iar cea mai recentă în 2009, după cum au povestit pentru MEDIAFAX reprezentanţi ai Muzeului Theordor Pallady, care funcţionează în acest imobil.

Casa Melik este reprezentativă pentru arhitectura tradiţională românească prin cerdacul de la etaj, închis cu geamuri, scara interioară din lemn şi acoperişul cu streaşină lată.

Construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, casa a aparţinut, probabil, unui mare dregător din Ţara Românească, iar după moartea acestuia a fost cumpărată de Kevork Nazaretoglu, un bogat negustor armean. Aceasta renovează casa în 1822, făcând mici adăugiri şi modificări interioare, dar păstrând neatinse zidurile principale.

Agop, unul dintre fiii lui Kevork Nazaretoglu, va primi la căsătorie această casă ca dar din partea tatălui său. Unica sa moştenitoare, Ana, se va căsători cu Jacob Melik, care a studiat arhitectura la Paris cu celebrul arhitect Henri Labrouste. După câţiva ani de şedere în capitala Franţei, acesta se întoarce în 1844 în ţară, la invitaţia ministrului de interne Barbu Ştirbei.

Agop Nazaretoglu şi Jacob Melik se numără printre sprijinitorii acţiunilor revoluţionare de la 1848. Totodată, Jacob Melik a făcut parte ca traducător dintr-o delegaţie formată din Ştefan Golescu, Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, care urma să prezinte la Constantinopol doleanţele ţării. În timpul exilului, Jacob Melik va publica la Paris lucrarea „L’Orient devant L’Occident”.

Întors în ţară în 1857, după nouă ani de pribegie, el găseşte casa în ruina, dar o repară, păstrându-i stilul original. După moartea soţului, Ana va lăsa prin testament casa comunităţii armeneşti pentru a face din ea „un azil de văduve sărace”. În 1913, casa este distrusă de un incendiu în care îşi va afla sfârşitul însăşi proprietara.

Un nepot al familiei Melik, Eugen Melik, va comanda în 1920 restaurarea clădirii arhitectului Paul Smărăndescu, lucrare menită a îndeplini dorinţa testamentară a Anei.

În 1969, parohia bisericii armeneşti donează casa Melik, împreună cu terenul din jur, Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti. După o nouă renovare, imobilul va găzdui, începând cu 1971, colecţia soţilor Serafina şi Gheorghe Răut.

Şi în prezent Muzeul Theodor Pallady adăposteşte colecţia soţilor Serafina şi Gheorghe Răut, în cadrul căreia se evidenţiază câteva pânze semnate de Theodor Pallady, precum şi un fond important de peste 800 de desene şi gravuri ale pictorului român, reprezentative pentru perioada lui pariziană. Acestea sunt expuse periodic în serii tematice.

Gheorghe Răut, director al filialei Băncii Marmorosch Blank din Paris şi cunoscut colecţionar de artă, a fost prieten şi admirator al lui Theodor Pallady, pe care l-a găzduit în locuinţa lui din Place Dauphine, numărul 12. După întoarcerea artistului în România, Răut i-a păstrat desenele şi picturile din atelier, pe care le-a donat statului român la sfârşitul anilor ’60, împreună cu propria colecţie de artă.

Alături de lucrările lui Pallady, colecţia soţilor Răut prezintă pictură europeană din secolele XVI-XIX (franceză – Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, olandeză – Jan van de Cappelle, engleză, spaniolă, românească), sculptură antică greco-romană, egipteană, indiană, dar şi sculptură renascentistă italiană şi franceză, textile, piese de mobilier, ceramică orientală şi alte obiecte de artă decorativă.

Prin diversitatea ei, colecţia întregeşte perspectiva asupra colecţionismului românesc şi european de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

În ce condiţii o construcţie este declarată monument istoric şi cum este protejată

Principalele criterii pentru ca o construcţie să fie declarată monument istoric sunt vechimea, raritatea într-o localitate, zonă sau regiune, reprezentativitatea pentru un stil, un curent artistic, o perioadă istorică şi valoarea memorială – legată de personalităţi, evenimente sau momente din istorie, valoarea de mărturie.

Astfel, vechimea trebuie să fie de 50 de ani sau mai mult. Cu cât este mai veche, cu atât este mai valoroasă pentru că pe măsura trecerii timpului s-au păstrat puţine construcţii similare din aceeaşi perioadă.

Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecţie. Zona de protecţie din jurul unui monument este o porţiune de teren delimitată şi trecută în regulamentul local de urbanism pe care nu se pot face construcţii, plantaţii şi alte lucrări care ar pune în pericol, ar polua, ar diminua vizibilitatea, ar pune în pericol eventualele vestigii arheologice subterane aflate sub sau în imediata vecinătate a monumentului. Se poate spune că este o zonă-tampon între monument şi mediul înconjurător.

Pe de altă parte, monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau de starea lor de conservare, potrivit legii de protejare a monumentelor istorice. Exproprierea pentru cauza de utilitate publică a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora sau instituirea unor servituţi poate fi iniţiată şi aplicată numai cu avizul Ministerului Culturii. Desfiinţarea, distrugerea parţială sau totală, profanarea, precum şi degradarea monumentelor istorice sunt interzise şi se sancţionează conform legii.

De asemenea, intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii sau, după caz, de serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii. Astfel, intervenţiile ce se pot efectua asupra monumentelor istorice sunt toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice şi de punere în valoare care modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice, executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice, amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcţii de protecţie, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în monumente istorice, schimbări ale funcţiunii sau destinaţiei monumentelor istorice inclusiv schimbările temporare, strămutarea monumentelor istorice şi amenajări de căi de acces pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecţie a monumentelor istorice.

Ce spun specialiştii despre protejarea clădirilor vechi

„Monumentele istorice din România nu sunt protejate. Şansa de a fi protejate este una conjuncturală, ocazională, chiar dacă există reguli, ele nu au acoperire în bugetele acordate de Guvern sau în politica administraţiei în relaţie cu posesorii de monument istoric, categoria cea mai defavorizată sunt monumentele istorice deţinute de persoane fizice cărora li se aplică deseori măsuri discriminatorii (acces limitat la proiecte europeene, dezinteres şi suspiciune din partea autorităţiilor datorate statutului proprietăţii). Protecţia unor monumente istorice este în mod evident rezultatul unor interese politice şi mai puţin criteriul valorii sau al necesităţii reale de intervenţie. Deseori falsificarea datelor statistice sau inexistenţa lor generează informaţii eronate în ceea ce priveşte situaţia reală a parcului de clădiri şi situri protejate din România. Este de remarcat cu titlu de excepţie că în ultimul timp organizaţii şi asociaţii de timp ONG sunt mai active decât administraţia”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Şerban Sturdza, preşedinte al Ordinului Arhitecţilor Bucureşti.

De asemenea, acesta a precizat că există multe clădiri monument istoric sau situri protejate care se află în situaţia unor procese interminabile în această perioadă, care pot ţine şi 20 de ani, iar legea interzice intervenţia asupra unui monument. Potrivit acestuia, legislaţiei pentru protejarea monumentelor din România îi lipseşte „un aparat administrativ corect dimensionat, descentralizare, accesul liber al specialiştilor arhitecţi la proiectele de restaurare, eliminarea mafiei din domeniu (proiectare, construcţie, supraveghere)”.

În România, pentru stimularea protejării monumentelor istorice, proprietarii persoane fizice care realizează pe cheltuială proprie, integral sau parţial, lucrări de întreţinere, reparare, conservare, consolidare, restaurare, punere în valoare, precum şi programe şi proiecte culturale beneficiază, în condiţiile legii, de reducerea cu minimum 50% a cuantumurilor impozitelor şi a taxelor aferente acestor lucrări cuvenite bugetelor locale.

Cum îşi protejează alte ţări monumentele

În Franţa, Guvernul alocă anual circa un miliard de euro pentru restaurarea monumentelor istorice. La această sumă se adaugă bugetele comunităţilor locale. Bruno Decaris, arhitectul şef al monumentelor din Paris, a relatat într-un interviu că pentru a păstra clădirile de patrimoniu, „în primul rând, încă din 1913, există o lege a monumentelor istorice care defineşte drepturile şi obligaţiile proprietarilor acestor clădiri şi a administraţiei locale şi centrale”.

Astfel, proprietarul este obligat să menţină clădirea într-o stare bună şi dacă nu o face, „Guvernul îl obligă să o facă”. În Paris, cele mai multe clădiri monument sunt proprietate publică, doar 20% fiind proprietate privată. Astfel, pentru cele 80% dintre clădirile monument este uşor să fie menţinute pentru că „Guvernul are resursele necesare”. De asemenea, pentru proprietarii privaţi, statul subvenţionează 75% din valoarea lucrărilor, 50% de la Guvern, 25% de la administraţia locală, iar ceilalţi 25% sunt plătiţi de beneficiar.

De asemenea, în Marea Britanie, proprietarul unei clădiri monument are obligaţia să o menţină în bune condiţii, iar în condiţii extreme, Primăria ia cladirea, o repară şi apoi lucrările trebuie plătite de deţinător. Totodată, proprietarii de clădiri monument pot primi înapoi contravaloarea TVA-ului aferent sumei cheltuite pentru reparaţii.

În România, sistemul de încurajare financiară a proprietarilor spre păstrarea şi punerea în valoare a clădirilor de patrimoniu deţinute de aceştia este deficitar, neexistând vreo facilitate fiscală pentru proprietarii de clădiri din zonele construite protejate, atunci când ele nu sunt monumente, iar pentru monumente se acordă facilităţi – insufiente – doar dacă sunt locuinţe.

Povestea Casei Melik face parte din proiectul „Poveste Urbană, lansat de Fundaţia pentru Educaţie şi Dezvoltare MediaPro, cu sprijinul ING Bank, şi care îşi propune să scoată la lumină, cu ajutorul publicului, casele vechi, adevărate monumente istorice, pierdute în zgomotul cotidian.

„Poveste urbană” este o invitaţie către public să descopere casele vechi, cu valoare arhitecturală, din marile oraşe ale României (Bucureşti, Braşov, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova şi Constanţa), care sunt neglijate sau pierdute în zgomotul şi agitaţia citadină. Publicul este invitat ca în lunile iunie – august 2014 să fotografieze casele vechi, cu potenţială valoare istorică, şi să încarce fotografiile online, pe platforma www.povesteurbana.gandul.info. Acestea se vor regăsi şi pe pagina de Facebook „Poveste Urbana”.

Pe lângă fotografie, alături de adresă şi câteva informaţii (opţionale) despre anul sau numele arhitectului casei, se caută poveştile imobilului sau ale foştilor proprietari, familii ce au trăit în înfloritoarea perioadă interbelică, sau au trecut prin zbuciumul instalării regimului comunist.

Fotografiile şi poveştile adunate pe parcursul acestei perioade vor fi folosite pentru construirea unui ghid urban mobil – o aplicaţie pentru mobil ce va fi disponibilă, gratuit, în AppStore şi PlayStore, din luna octombrie a acestui an.

În data de 12 august, va avea loc o tragere la sorţi, în care vor intra toţi utilizatorii ce au încărcat o fotografie până la data de 10 august 2014. La extragere vor fi desemnaţi 30 de câştigători, care vor primi fiecare câte un album de fotografie.