Creştinismul nestorian sub loviturile dogmelor şi istoriei

 

Arhiepiscopul cel eretic

 

 

Cultul creştin nestorian este intrinsec legat de figura celui care l-a creat şi răspândit fără precedent pentru acele vremuri de început ale religiei creştine, per general.

Este vorba de un arhiepiscop care în funcţie de documente se numea Nestorius, Nestorios sau Nestor. Acesta a ocupat pentru câţiva ani (mai precis între anii 428-431) scaunul arhepiscopal al Constantinopolului, unul dintre marile centre de înflorire şi răspândire ale creştinismului din acele timpuri.

 

Foarte puţine lucruri se cunosc despre anii de început ai vieţii sale, cu excepţia faptului că s-ar fi născut în anul 386 în Germanicia, o mică localitate din provincia romană Syria Euphoratensis, şi a fost un discipol al lui Diodor din Tars şi Theodor din Mopsuetia. Aceştia doi erau doi episcopi cilicieni care propăvăduiau în Antiohia şi erau adversari ai arianisimului, o doctrină teologică declarată erezie şi emisă de Arie, cel pălmuit de însuşi Sfântul Nicolae.

 

Ca om al Bisericii, Nestorius s-a remarcat prin elocvenţa oratoriei sale şi zelul demonstrat de fiecare dată în confruntările teologice avute cu ereticii arieni. Aceste calităţi l-au propulsat de altfel în funcţia de ieromonah al mănăstirii Euprepius, poziţie din care a fost remarcat de către împăratul Theodosie al II-lea, care l-a numit ulterior în scaunul arhiepiscopal al Constantinopolului. Din acea poziţie înaltă, Nestorius şi-a continuat cruciada contra ereticilor, nebănuind probabil că urma să fie el însuşi inclus în rândul acestora datorită unora dintre ideile sale.

 

 

Spre sfârşitul anului 428, Nestorius începe să introducă în predicile sale doctrina antiohiană care interzicea folosirea titlului de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu, sau Maica Domnului) la adresa Fecioarei Maria, în favoarea titulaturii de Christotokos (Născătoare de Hristos). Vestea a ajuns aproape instantaneu la membrii sinodului din Constantinopol, ai cărei membrii nu-l vedeau oricum cu ochi buni pe acest străin venit tocmai din Antiohia şi pus de împărat în fruntea lor.

 

Scandalul religios s-a întins în tot oraşul-cetate, iar patriarhul Chiril al Alexandriei a făcut o plângere împotriva lui Nestorius tocmai curţii imperiale. În încercarea sa de a scăpa de acuzaţiile acude se Chiril din Alexandria, Nestorius a cerut împăratului Theodosie al II-lea convocarea unui sinod. Spre dezamăgirea lui Nestorius, împăratul a decis ca acel sinod să aibă loc în anul 431 la Efes în loc de Constantinopol.

 

Efes era un oraş în care clerul era fidel ideilor şi politicilor duse de patriarhul Chiril al Alexandriei, iar aşezarea era renumită în întreaga lume creştină pentru veneraţia locuitorilor săi pentru Fecioara Maria, căreia i se adresau cu titlul de Theotokos. Sinodul a fost unul deosebit de tensionat, iar întâlnirea patriarhilor s-a soldat pe data de 22 iunie 431 cu înlăturarea lui Nestorius de pe scaunul arhiepiscopal şi mai mult decât atât cu declararea sa drept eretic.

 

 

În disputa recent încheiată dintre şcolile teologice din Antiohia şi Alexandria, un factor hotărâtor a fost reprezentat de către patriarhii din Roma, Celestin şi Sixtus al III-lea care l-au susţinut pe Chiril. Fapt demn de reşinut, în sinea sa, împăratul Theodosie îl susţinea pe Nestorius, doar că influenta sa soră, Augusta Pulcheria l-a convis pe împărat să emită un edict imperial pe data de 3 august 435, edict care îl condamna deschis atât pe Nestorius, cât şi toate scrierile sale.

 

Mâhnit şi abandonat, Nestorius s-a retras iniţial într-o mănăstire din Antiohia, de unde a fost însă exilat într-o altă mănăstire din Hibis, în Thebaida Egiptului. Acolo se pare că a şi murit, undeva în preajma anului 451.

 .

  

 Doctrina bisericii eretice a nestorienilor

 

 

Părerile lui Nestorius despre Fecioara Maria nu au fost singurele care i-au provocat excomunicarea şi declararea sa drept eretic. În cadrul ereziilor deviate din creştinism, nestorianismul se mai evidenţiază şi prin încercarea sa de a explica şi înţelege în mod raţional încarnarea Logosului Divin, a doua Persoană din Sfânta Treime, sub forma lui Iisus Hristos omul.

 

Conform doctriniei nestoriene natura umană şi cea divină a lui Hristos au fost cât se poate de distincte una de cealaltă, astfel încât s-ar putea vorbi de două persoane, Hristos sub formă umană şi Logosul Divin care sălăşluia în omul Iisus. Pe baza acestor considerente de ordin teologic, nestorienii respingeau terminologii de genul „Dumnezeu a suferit pentru păcatele întregii omeniri” sau „Dumnezeu a fost crucificat”, deoarece erau ferm convinşi că doar omul Iisus Hristos fusese supus batjocurii, arestării, bătăilor şi în final umilitoarei  morţi pe cruce.

 

 Conceptele acestea fuseseră emise de fapt de primii profesori al lui Nestorius, Diodor din Tars şi Theodor din Mopsuestia, el fiind doar cel care le-a cristalizat şi le-a dat o formă finală. Theodor din Mopsuestia ajunsese până într-atât încât se opunea oricui care folosea termenul de Dumnezeu la adresa lui Iisus Hristos. Se opunea chiar expresiei „Dumnezeu s-a născut”, deoarece era ferm convins că în momentul Teofaniei doar omul Iisus Hristos s-ar fi născut din Fecioara Maria.

 

Ideile lui Theodor erau deci, cât se poate de eretice conform învăţăturilor creştine, căci duceau la concluzia logică conform căreia ideile nestoriene negau de fapt salvarea şi mântuirea, căci dacă doar omul Iisus Hristos suferise pe cruce şi murise pentru păcatele omenirii, atunci cum poate suferinţa unui simplu om să mântuiască întreaga omenire?

 

Pe baza acestor erezii, patriarhul Chiril al Alexandriei nu s-a lăsat până când în cadrul unui sinod desfăşurat în anul 430, în Alexandria l-a anatemizat pe Nestorius printr-o serie de douăsprezece anateme care condamnau printre altele pe oricine adera la conceptele nestorienilor.

 

 

Nestorienii în lume şi în istorie

 

 

Biserica Nestoriană, cunoscută uneori în sursele istorice şi sub titulatura de Biserică Orientalală, a surpravieţuit ruperii sale de bisericile apostolice. Învăţăturile sale au găsit un vehicul de răspândire extraordinar de eficient, reprezentat de Drumul Mătăsii, prin intermediul căreria nestorianismul a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale Asiei Centrale, Indiei şi Chinei.

 

Discipolii lui Nestorius nu au fost foarte afectaţi de soarta liderului lor spiritual şi nu au aderat la învăţăturile Bisericii care le condamnase liderul pentru erezie. Mulţi dintre ei au ales să emigreze din Mesopotamia, unde trăiau în majoritate, spre Persia unde în acele vremuri exista o remarcabilă toleranţă religioasă. În timpul dinastiei Sasanizilor din Persia, nestorienii şi-au unit forţele cu ale altor grupări creştine eretice (în speţă gnostice) care fuseseră la rândul lor expulzate din ceea ce mai rămăsese din Imperiul Roman.

 

 

Însă pentru nestorieni se anunţau vremuri dificile. Deranjaţi de creşterea numărului lor, zoroastrienii din Persia au început să-i persecute tot mai dur, mai ales în timpul domniei regelui Shapur al II-lea ( care a domnit între anii 339-379). În mod paradoxal, persecuţiile zoroastrienilor au întărit coeziunea societăţilor nestoriene care în anul 424 şi-au declarat independenţa totală de restul cultelor creştine. Curând începeau să facă tot mai mulţi prozeliţi, iar cultul începea să includă credincioşi din Persia, Egipt, Arabia, Mesopotamia, Bactria şi chiar India. În zelul lor, misionarii nestorieni au încercat (fără efect, evident) să-i creştineze şi pe huni…

 

Conform unei inscripţii nestoriene de pe o piatră funerară, un misionar nestorian de origien persană a încerccat să introducă cultul nestorian în anul 635 tocmai în China dinastiei Tang. Stela de piatră este situată în X’ian, fostă capitală a Chinei din acea perioadă. În periplul său deopotrivă prin istorie şi prin imensitatea Asiei, nestorianismul a găsit unii adepţi în rândul populaţiilor turcice, mongole şi manciuriene. În secolul 9, nestorianismul a ajuns şi în regatul coreean Silla, unele părţi ale Siberiei şi chiar Japonia. Evident, în aceste locuri nu a reuşit să-şi facă mulţi discipoli.

 

Tot în acel secol, în urma persecuţiilor tot mai aspre, mai multe valuri de credincioşi nestorieni au plecat din Persia pentru a se stabili în India. Aceştia s-au statornicit pe Coasta Malabar din sud-vestul subcontinentului, în aceeaşi regiune unde peste 700 de ani urmau să se stabilească misionarii catolici veniţi din regatul Portugaliei.

 

Nestorienii din China aveau şi ei să cunoască regimul crunt al reprimărilor religioase. Împăratul Wuzong (840-846) a persecutat serios toate comunităţile creştine şi budiste din China. După colapsul Dinastiei Tang, s-au înregistrat multe biserici abandonate sau distruse. Salvatorul creştinilor din China s-a dovedit a fi chiar marele Ginghis Han. În urma cuceririi Chinei de către mongolii Marelui Han, creştinismul din vestul Chinei s-a revigorat brusc în secoluol 13. Atât Ginghis Han cât şi urmaşii săi direcţi erau adepţii căsătoriilor interrasiale şi interconfesionale chiar. Cu toate că Ginghis Han era şamanist iar nepotul său Kublai, un budist fervent, ambii conducători erau deosebit de toleranţi cu creştinii.

 

 

Însă în restul Asiei, nestorianismul începea să fie înlocuit de recrudescenţa Islamului, fenomen intensificat între secolele 7-13. Unele comunităţi nestoriene au rezistat în timp şi după invazia musulmanilor, astfel încât o aşezare nestoriană de lângă Lacul Issîk Kul (astăzi în Kirghistan) a fost locul de unde a izbucnit o epidemie de ciumă bubonică, care avea să răvăşească lumea între anii 1338-1339. După ce Dinastia Ming a înlocuit în anul 1368 Dinastia Yuan stabilită de mongoli, toţi împăraţii Ming au dus o politică de izolare a Chinei, concretizată inclusiv în expulzarea creştinilor din imperiu.

 

Ultima şi cea mai gravă lovitură primită de nestorieni a venit prin intermediul sângerosului cuceritor uzbek Timur cel Şchiop sau Tamerlan, cum mai este cunoscut acesta. Timur se credea coborâtor direct din Ginghis Han şi dorea refacerea imperiului acestuia. Campaniile sale deosebit de sângeroase, caracterizate prin masacre şi distrugeri fără egal, au lovit fatal şi în comunităţile nestoriene. În jurul anului 1400, singurele comunităţi semnificative de nestorieni rămăseseră cele din India.

 

Astăzi conceptele nestoriene supravieţuiesc prin Biserica Orientală Asiriană, menţionată uneori ca Biserica Ortodoxă Asiriană. Această biserică, care nu trebuie deloc confundată cu Biserica Ortodoxă Siriacă, este compusă în prezent din aproape 4,5 milioane de credincioşi dintre care cea mai mare parte trăiesc în Irak.

Cât despre nestorienii de odinioară, aceştia îşi dorm somnul sub sabia cumplitului Timur cel Şchiop.