Perfecţionismul – latura întunecată a unei presupuse calităţi

Societatea modernă promovează perfecţionismul şi beneficiile sale în ceea ce priveşte reuşita şcolară şi profesională, dar, de fapt, el este un factor care afectează aşa de puternic apariţia multor boli, încât ar trebui luat în seamă de medici ca element al sănătăţii pe termen lung a pacienţilor lor, crede Danielle Molnar, psiholog la Universitatea Brock, Canada. Opinia ei şi a altor specialişti în cercetarea perfecţionismului patologic au fost recent prezentate într-un articol amplu dedicat fenomenului.

Se estimează că două persoane din cinci prezintă tendinţe perfecţioniste, iar înclinaţiile înnăscute – cu alte cuvinte, genetica – reprezintă doar o parte a problemei. O altă parte ţine de factori externi, unii foarte specifici momentului actual prin care trece lumea. De pildă, arată autorul articolului citat, fenomenul a căpătat o nouă dimensiune odată cu expansiunea reţelelor de socializare precum Facebook sau Twitter, remarcă unii cercetători: utilizatorii acestor reţele sunt tot mai preocupaţi de ideea de a fi sau de părea perfecţi. Fenomenul este semnalat şi studiat, între alţii, de Gordon Flett, profesor de psihologie la York University din Canada, care cercetează de 20 de ani legătura dintre perfecţionism şi sănătate.

• Inima umană este incredibilă! Un studiu arată că se poate repara singură
• Mințile noastre ar procesa limbajul la fel ca Inteligența Artificială

„Este firesc să vrei să fii perfect într-unul dintre domeniile vieţii tale, de pildă slujba”, spune el, Dar când această preocupare devine o nevoie obsesivă de a fi perfect în toate cele – nu numai în ceea ce priveşte slujba, ci şi copii pe care îi ai, relaţia cu partenerul, echilibrul financiar şi silueta – atunci situaţia generează un stres extrem de puternic şi îţi poate afecta nu doar relaţiile cu ceilalţi, ci şi propria sănătate.

Perfecţionismul caracterizat prin impunerea de standarde exagerate celor din jur este o cauză majoră a dificultăţilor sociale şi a unor tulburări de sănătate.    (Foto: Shutterstock.com)

Ce fel de perfecţionist eşti?

În cursul studiilor asupra fenomenului, prof. Flett şi colegii săi au identificat trei tipuri de perfecţionişti.

• unii sunt orientaţi spre înşişi, concentrându-se asupra propriilor standarde înalte şi preocupându-se de atingerea şi menţinerea lor.
• alţii îşi îndreaptă obsesiile perfecţioniste asupra altora, impunându-le celor din jur standarde dificil de atins.
• o a treia categorie prezintă un aşa-numit perfecţionism prescris social; ei consideră că alţii – părinţi, profesori, şefi – le pretind să fie perfecţi. Străduindu-se să atingă aceste standarde, să satisfacă aceste pretenţii, aceşti perfecţionişti pot suferi enorm de pe urma stresului indus de o asemenea cursă în care, oricât ai alerga, tot nu e destul.

Acest din urmă tip, cred dr. Molnar, suferă fizic mai mult decât alţii.  Dr Molnar a întreprins un studiu la care au participat 500 de adulţi cu vârsta de 24-35 de ani, care au fost investigaţi cu ajutorul unui chestionar numit Multi-Dimensional Perfectionism Scale (MPS), unul dintre instrumentele  de care se servesc cercetătorii pentru a afla dacă o persoană este perfecţionistă şi de ce tip anume. Rezultatele studiului, publicate în 2006, sugerează că persoanele atinse de perfecţionism prescris social au o sănătate fizică mai proastă, merg mai des la medic şi îşi iau mai multe zile de concediu medical.

Încă şi mai îngrijorătoare sunt concluziile unui studiu realizat în Canada, la Trinity Western University, studiu ce arăta că perfecţionismul poate duce la moarte prematură. La studiu au participat 450 de adulţi, unii perfecţionişti (caracterizaţi ca atare de către psihologi), alţii nu, cu vârste de peste 65 de ani. Rezultatul? Perfecţioniştii aveau un risc cu 51% mai ridicat de a muri de timpuriu.

Ceea ce înrăutăţeşte situaţia – şi explică problemele de sănătate şi riscul de moarte prematură – este faptul că perfecţioniştii nu prea au grijă de ei înşişi şi nici nu cer ajutor, nici chiar atunci când ar avea realmente nevoie de el. Iar această „singurătate” emoţională şi socială le afectează grav starea de sănătate. Numeroase studii au arătat că sprijinul social din partea comunităţii umane în care se desfăşoară existenţa unui om are o importanţă enormă pentru sănătate şi speranţa de viaţă.  Perfecţionştii nu prea au parte de acest sprijin vital: chiar atunci când alte persoane se oferă să îi ajute, perfecţioniştii intepretează adesea gestul ca pe un amestec în treburile lor şi ca pe o dovadă că alţii îi consideră incapabili să-şi poarte singuri de grijă, explică dr. Molnar.

Perfecţionismul ne poate consuma resurse importante de timp şi energie, fără a mai pune la socoteală şi problemele de sănătate pe care ni le creează.    (Foto: Shutterstock.com)

Răspunsul la stres

Unul dintre motivele pentu care perfecţionismul, în aspectele sale negative, poate avea un impact atât de nociv asupra sănătăţii este faptul că perfecţioniştii prezintă adesea un răspuns exagerat la stres. Presiunea continuă de a realiza cele mai bune performanţe are consecinţe nefaste, explică prof. Flett.

Atunci când corpul trece printr-o stare de stres, glandele suprarenale eliberează în sânge două substabanţe cu rol de neurotransmiţători: adrenalina şi noradrenalina. Acestea pregătesc corpul pentru reacţia promptă la o eventuală ameninţare – cunoscutul răspuns “luptă sau fugi” – ajustând funcţionarea organismului pentru a face faţă pericolului: inima îşi îndeseşte bătăile, tensiunea arterială creşte, căile respiratorii şi arterele coronare se dilată, iar rata metabolismului creşte. Toate au rolul de a asigura alimentarea cu energie suplimentară a corpului, în special a organelor necesare pentru “a lupta sau a fugi” (plămâni, muşchi, etc.), reducându-se în acelaşi timp   activitatea acelor componente ale organismului care nu sunt necesare momentan pentru înlăturarea pericolului (piele, sistem imunitar), în cazul în care ar fi nevoie de o luptă sau de o fugă din faţa pericolului. E un răspuns fiziologic foarte vechi, păstrat de la strămoşii animali au omului, dezvoltat prin evoluţie pentru a face faţă nenumăratelor primejdii din jur. La vremea aceea, stresul era generat de pericole mult mai concrete, de genul unui duşman care se apropia, dar acelaşi răspuns fiziologic apare azi şi în cazul confruntării cu alte situaţii stresante, pe care organismul le percepe tot ca pe nişte ameninţări şi răspunde la ele tot în modul cunoscut: pregătindu-se să lupte sau să fugă.

Perfecţioniştii răspund la stres într-un mod mult mai intens, din punct de vedere fiziologic, faţă de non-perfecţionişti, după cum a arătat un studiu realizat în 2011 în  Iran, la Universitatea din Teheran. Mai multe persoane au trebuit să rezolve un test de inteligenţă într-un timp limitat, ceea ce genera presiune psiholgică şi o anumită doză de stres. Comparativ cu persoanele mai echilibrate şi rezistente, perfecţioniştii au resimţit situaţia ca fiind mai stresantă: pulsul, tensiunea şi respiraţia lor au suferit modificări ce arătau cât sunt de stresaţi. Ceilalţi – non-perfecţioniştii – au rămas mai calmi.

Problema cu răspunsul la stres – care se manifestă atât de intens la perfecţionişti – este că el a fost „proiectat” de evoluţie pentru a dura puţin – în fond, lupta sau fuga menite să ne salveze nu puteau ţine cine ştie cât – astfel încât, între două episoade de stres de acest gen, organismul să se odihnească şi să îşi revină la normal. Dacă răspunsul la stres se prelungeşte, organismul se simte permanent sub ameninţare şi toate componentele lui au de suferit, explică Stephen Palmer, profesor de psihologie la Middlesex University. Iar perfecţioniştii, care tind să găsească stresante situaţii care pentru ceilalţi nu sunt chiar aşa de ameninţătoare, sunt supuşi în mai mare măsură decât alţii efectelor nocive ale răspunsului prelungit la stres.

Obsedaţi de muncă

“Workaholism”-ul, cum este numit în engleză acest comportament, presupune precuparea excesivă faţă de slujbă, în detrimentul celorlalte aspecte ale vieţii şi, evident, în detrimentul sănătăţii.

Perfecţioniştii orientaţi spre sine sunt mai predispuşi la a deveni “workaholici”, a arătat un studiu realizat la Universitatea Kent. Iar excesul de muncă atrage după sine epuizarea, ceea ce face din aceste persoane o ţintă uşoară pentru tot felul de boli, începând cu infecţiile, deoarece stresul cronic le compromite sistemul imunitar.

Am menţionat deja factorul agravant reprezentat de  faptul că, odată bolnavi, mulţi prefecţionişti nu au grijă de ei în aşa fel încât să-şi ajute organismul să se vindece; tind să îşi vadă boala ca pe un eşec personal, pe care încearcă să îl depăşească “trăgând” şi mai tare de ei, fără să se îngrijească, fără să ceară ajutor, ceea ce le întârzie vindecarea şi îi predispune la noi îmbolnăviri, spune prof. Flett. Studiind anul trecut 100 de pacienţi care suferiseră atacuri de inimă, el a observat că perfecţioniştii se recuperau mai greu şi rămâneau ameninţaţi de un risc mai mare de a avea şi alate probleme cardiace.

Perfecţionismul care cheamă boala

Cercetări de psihologie realizate în ultimul deceniu au scos la iveală legături neîndoielnice între această caracteristică a personalităţii şi anumite maladii. De la afecţiuni mentale la tulburări gastrointestinale, perfecţioniştii sunt predispuşi la anumite probleme de sănătate în măsură mult mai mare decât semenii lor mai puţin obsedaţi de ideea că totul trebuie să fie fără cusur. Iată câteva dintre maladiile care, din păcate, distrug adesea sănătatea şi calitatea vieţii celor afectaţi de ele, arătând din plin cât de nocivă poate fi latura întunecată a perfecţionismului pentru viaţa umană.

Preocuparea pentru lucrul bine făcut nu înseamnă neapărat perfecţionism „patologic”.    (Foto: Shutterstock.com)

Una dintre ele este depresia: perfecţioniştii sunt mai vulnerabili la depresie în comparaţie cu non-perfecţioniştii, după cum arată un studiu realizat în 2006, la Universitatea Florida, şi publicat în Journal of Counseling Psychology . Evaluând gradul de perfecţionism din personalitatea unor studenţi, autorii studiului, dr. Kenneth G. Rice, profesor de psihologie la Universitatea Florida, şi doctorandul său, Mirela Adina Aldea, au constatat că aşa-numitele caracteristici perfecţioniste maladaptive – stabilirea unor ţeluri foarte ambiţioase, dublată de o viziune foarte critică asupra propriei persoane – erau asociate cu vulnerabilitatea mai mare la depresie, în timp ce o variantă pozitivă a aceleiaşi trăsături, perfecţionismul adaptiv – ţeluri înalte, dar fără o auto-critică aspră – nu era asociată cu predispoziţia spre depresie.

O carte recent apărută, The Depths: The Evolutionary Origins of the Depression Epidemic, de Jonathan Rottenberg, sugerează o asociere interesantă – din perspectivă evolutivă – între perfecţionism ca factor de risc pentru apariţia depresiei şi aşa-numita teorie a „supra-implicării”, sau implicării excesive (overcommitment theory).

Psihologii Eric Klinger şi Randolph Nesse sunt de părere că „scăderea moralului”, „lipsa de chef” sau oricum i-am spune stării negative care ne face să nu mai vrem să ne apucăm de nimic constructiv ar fi apărut, în cursul evoluţiei, ca o modalitate de a ajuta animalele să renunţe la eforturile inutile. Într-o lume în care resursele de timp şi energie erau preţioase, un astfel de mecanism de “dez-implicare”, care să determine un animal să abandoneze încercările fără rost de a atinge un scop imposibil de atins, era un mod de a conserva aceste resurse preţioase -, păstrându-le pentru alte ocazii, când ar fi existat posibilităţi mai mari de succes -, îmbunătăţind astfel şansele de supravieţuire.

Pare o schemă simplă şi poate chiar era, în cazul altor specii. Dar, în cazul oamenilor, relaţia lor cu cheful de a face ceva, cu ţelurile şi cu toate sentimentele ce decurg din urmărirea acelor ţeluri şi atingerea ori neatingerea lor este mult, mult mai complexă. Autorul cărţii crede că depresia poate apărea ca rezultat al unei nepotriviri între imperativele unei fiinţe umane şi acest mecanism străvechi, care, în lumea complexă creată de om, nu mai are întotdeauna virtuţile unui mecanism adaptiv benefic individului.

Perfecţioniştii prezintă în mod clar o tendinţă de supra-implicare în urmărirea unor scopuri  adesea imposibil de atins, iar incapacitatea de a se „dez-implica”, de a renunţa la eforturile inutile de a îndeplini un ţel nerealist, îi poate duce la depresie.

Alte probleme la care sunt predispuşi perfecţioniştii?

• Insomnia: un studiu din 2010 al Universităţii din Coimbra, Portugalia, a arătat că persoanele caracterizate prin perfecţionism prescris social au dificultăţi mai mari de a adormi şi de a dormi continuu toată noaptea.
• Sindromul intestinului iritabil (SII): perfecţioniştii sunt mai predispuşi să se îmbolnăvească de această afecţiune după un episod de toxiinfecţie alimentară, a arătat un studiu realizat în Noua Zeelandă (2007). Stresul este un binecunoscut factori de risc în apariţia SII; stresul resimţit la nivelul creierului influenţează negativ digestia, iar stresul cronic poate duce la apariţia SII, după cum au arătat mai multe studii. Or, stresul cronic face parte integrantă din viaţa perfecţioniştilor…
• Tulburări de alimentaţie: perfecţioniştii au un risc mai mare de a suferi fie de anorexia nervosa (caracterizată printr-o lipsă de apetit cronică, patologică, în urma căreia se ajunge la slăbire excesivă) , fie de episoade de “îndopare”, ca rezultat al rigidităţii concepţiilor lor. Astfel, îşi stabilesc ţeluri imposibil de atins, precum renunţarea la o întreagă categorie de alimente sau consumul unui număr foarte mic de calorii, insuficient pentru o bună stare de sănătate, explică Roz Shafran, profesor de psihologie la University College London şi autor al cărţii Overcoming Perfectionism. Când nu pot atinge aceste scopuri nerealiste, compensează această nereuşită prin episoade de mâncat excesiv, după care încearcă sentimente de ruşine şi vinovăţie, ceea ce îi duce spre încercarea de a-şi impune un control şi mai rigid şi tot aşa… un cerc vicios extrem de nociv pentru sănătatea psihică şi cea fizică, deopotrivă.

Există şi cazuri în care tendinţele perfecţioniste pot fi şi de folos sănătăţii? Da, afirmă prof. Flett, dar depinde ce fel de perfecţionism şi în ce grad.  Persoanele care manifestă un grad moderat de perfecţonism orientat spre ele însele sunt, în general, pacienţi buni (din punctul de vedere al doctorilor), care iau în serios recomandările medicilor şi le aplică scrupulos, adesea îmbunătăţindu-şi astfel sănătatea. Perfecţioniştii  de acest tip care suferă de diabet, spre exemplu, sunt mai riguroşi în modul în care îşi controlează boala: îşi măsoară regulat glicemia şi urmează mai conştiincios regimul alimentar prescris. Ca urmare, după cum arată un studiu realizat la Trinity Western University, diabeticii perfecţionişti, al căror perfecţionism e îndreptat spre propria persoană, au un risc mai redus de moarte prematură.

Totuşi, în ansamblu, perfecţionismul – mai ales dacă este prezent într-o măsură mare în felul de a fi al unei persoane, – o predispune pe aceasta la riscuri serioase în ceea ce priveşte sănătatea.

Poate fi depăşită această situaţie?

Da, perfecţioniştii pot reduce efectele negative ale acestei trăsături a firii lor dacă învaţă să se accepte pe ei înşişi, cu tot cu greşelile şi neajunsurile lor, fără o auto-critică excesiv de aspră.

Într-o lume în care se vorbeşte întruna despre performanţă, auto-depăşire, atingerea unui nivel superior de una sau alta, sfatul terapeutic al profesorului Flett sună surprinzător şi pare greu de acceptat:

„Coborâţi-vă standardele şi acceptaţi eşecul ocazional ca pe un ingredient esenţial pe drumul către succes.”

Şi încă un sfat de bun-simţ din partea aceluiaşi specialist  – care, să nu uităm – studiază de două decenii dăunătoarea legătură dintre perfecţionism şi boală.

„Şi, ceea ce este şi mai important, dacă perfecţioniştii simt că au nevoie de sprijin – fizic sau emoţional – nu trebuie să se teamă să caute ajutor, în loc să sufere în tăcere.”

Totuşi, nu este aşa de simplu cum sună; nu e de ajuns să i se spună unui perfecţionist, de către prieteni, familie sau doctor, „Ia-o mai uşor!”

Studiul citat mai sus, realizat în 2006 la Universitatea Florida şi care arăta că perfecţioniştii sunt mai vulnerabili la depresie, a mai scos la iveală o caracteristică a trăsăturilor perfecţioniste: ele tind să fie foarte stabile în ansamblul personalităţii, tind să se menţină în timp. Chiar dacă depresia este depăşită şi dispoziţia indivizilor respectivi se îmbunătăţeşte, arată studiul, perfecţionismul lor nu “trece”, ci rămâne acolo, integrat personalităţii lor, şi îi predispune în continuare la probleme de sănătate specifice.

Ştiind acest lucru, spune prof. Rice, autorul principal al studiului, ar fi cazul ca, în tratamentul depresiei, psihologii să se concentreze asupra tendinţelor maladaptive persistente şi să se ocupe şi de personalitatea pacientului, nu numai de dispoziţia sa.

Aşadar, există speranţă pentru perfecţioniştii cărora această trăsătură de personalitate le face mai mult rău decât bine pe termen lung. Cheia problemei? Ca întotdeauna, echilibrul: o viziune ceva mai relaxată asupra vieţii – fără a deveni delăsători – se dovedeşte soluţia câştigătoare.