La marginea unui luminiş de pădure se strecoară neauzită o umbră. Seara care se aşterne uşor îi caumflează încă o dată prezenţa. Mica fiară se apropie tot mai mult de şoarecele care a ieşit liniştit să se hrănească, convins în sinea lui că întunericul îi conferă un grad sporit de siguranţă. Mare greseală a făcut!
Un salt elastic se profilează într-o clipită la orizont pe discul galben al lunii. Se aude doar un chiţăit stins, şi umbra fumurie dispare ca o părere în desişul adânc să se bucure de prada greu dobândită.
Astfel de scene se mai petrec încă în pădurile noastre, iar protagonista principală este pisica sălbatică, nimeni alta decât strămoaşa directă a felinei simpatice care ne toarce în braţe şi vine deseori să se cuibărească lângă noi. Prădătoare desăvârşită, mult superioară suratei sale domestice la acest capitol, nu este cu nimic mai prejos chiar conmparativ cu marile feline. Surprinzător sau nu, dar strămoaşa pisicii dumneavoastră de acasă ascunde încă multe taine...
Micul tigru din pădurile ţării noastre
Păstrând proporţiile, putem afirma fără nicio exagerare că micuţa pisică sălbatică europeană care trăieşte şi în pădurile şi zonele sălbatice din România, este aidoma unui respectabil tigru!
Aceleaşi instincte ascuţite, acelaşi tip de comportament prădător, precum şi multe alte puncte comune care o apropie de cea mai mare felină din lume, în ciuda taliei sale mai mult decât modeste.
Pisica sălbatică europeană, pe care unii specialişti o văd strămoaşa directă din care au evoluat în urma procesului de domesticire unele rase de pisici actuale precum pisica de pădure norvegiană, este o specie cu trecut îndelungat pe Bătrânul Continent. Pe baza fosilelor descoperite, cercetătorii suţin că pisica noastră sălbatică (Felis silvestris silvestris) descinde direct din pisica lui Martelli ( Felis silvestris lunensis), astăzi dispărută, dar care trăia în Europa în urmă cu aproximativ 250.000 ani. Studiile şi analizele moleculare recente au demonstrat că pisicile sălbatice africane au evoluat distinct de cele europene, „doar” în urmă cu circa 20.000 ani.
Pisicile noastre domestice au o vechime de 4-8.000 ani şi se pare că provin din cele sălbatice africane, ceea ce face ca atât o parte din rasele pisicilor domestice, cât şi cele sălbatice africane să se tragă direct din pisica sălbatică pe care o putem observa şi azi (cu mult noroc, evident) prin pădurile şi crângurile noastre.
În perioada Pleistocenului european, pisicile sălbatice constituiau o prezenţă comună în peisajul faunistic al micilor carnivore. Pe atunci se pare că trăiau preponderent în zonele stepice, deschise, asemeni pisicilor manul (Felis manul) care trăiesc astăzi în Asia Centrală. Odată cu sfârşitul ultimei glaciaţiuni, pisicile sălbatice s-au adaptat şi traiului în păduri dese.
Cine-i domestica, cine-i sălbatica ?
La prima vedere este foarte asemănătoare cu pisica de casă, în special cu exemplareel tigrate pe nuanţe gri ale rasei pisicii norvegiene de pădure.
Diferenţele fiziologice, nu doar comportamentale, transpar însă la o analiză puţin mai atentă care ne ajută să diferenţiem la sigur orice pisică domestică de surata ei sălbatică.
Astfel, pisica sălbatică are coada groasă în mod egal pe toată lungimea. Inclusiv vârful este gros şi rotunjit. Acesta are întotdeauna o zonă de culoare negră de 4-5 centimetri lungime, urmată de câteva inele de asemenea negre, bine conturate şi distincte, urmate de alte câteva inele închise la culoare, dar mai slab conturate. Are o dentiţie tipic de felină, cu dinţi proporţional mai mari şi mai solizi decât ai pisicilor domestice.
Corpul pisicii sălbatice are o lungime cuprinsă între 55-70 centimetri, masculii fiind vizibil mai mari şi mai masivi decât femelele. Greutatea, care este cuprinsă între 4-8 kilograme, motanii atingând în medie 5 kilograme, iar pisicile 3, 5 kilograme, variază şi în funcţie de anotimp, căci cercetătorii francezi au descoperit că între lunile septembrie-martie, masculii ating greutatea lor maximă. La înălţimea de la greabăn, pisica sălbatică atinge 30-40 centimetri.
Blana sa are o culoare uniformă gălbui-cenuşie cu dungi şi pete rare, pentru a-i oferi un minunat camuflaj în habitatul său. Este mai groasă şi mai deasă decât a pisicilor domestice şi este formată din două rânduri de peri, având o textură mătăsoasă şi moale la pipăit. Pe ambdomen şi laturile trupului, blana este mai deschisă la culoare, iar pe spate, pisica sălbatică are o bandă neagră care se întinde de la cap la baza cozii. Lateral, în zona mazilarelor, are favoriţi stufoşi, precum şi smocuri de peri tactili, lungi şi aspri.
Spre deosebire de râs, alături de care este singura specie de felină sălbatică din Europa şi implicit, România, pisica sălbatică nu are smocuri de peri în vârful urechilor. De-a lungul capului, între ochi şi urechi, blana are patru benzi negre. Picioarele sunt de lungime moderată, suple şi robuste în acelaşi timp şi prevăzute cu ghiare ascuţite, de tip retractil, care stau ascunse în teci, spceific felinelor, astfel încât pe urma imprimată a tălpilor pe zăpadă sau noroi, acestea nu se văd.
Viaţa şi destinul unui vânător eficient
Pisicile sălbatice se împerechează o singură dată pe an, la sfârşitul iernii, în lunile februarie-martie, ocazie cu care pot fi identificate mai uşor după mieunăturile pe care le emit motanii. De altfel, când este în pericol, se strânge ghem, îşi zburleşte blana, mârîie, pufăie şi miaună ameninţător. Nu se sfieşte să scuipe asemenea pisicii domestice.
Numită popular de români, mâţă sălbatecă, mârtan sălbatic sau cotoc sălbatic, această felină prezintă nu doar deosebiri, dar şi multe asemănări cu suratele ei domestice.
După o gestaţie de aproximativ 63-68 zile, pisica mamă aduce pe lume între 2-4 pisoi lipsiţi de vedere şi auz pentru următoarele 10-12 zile. Pisoii sunt alăptaţi în jur de o lună, după care sunt înţărcaţi şi îşi urmează mama la vânătoare pentru a deprinde de mici tainele acestei îndeltniciri care le va asigura supravieţuirea în cadrul propriei specii.
După ce trec de vârsta de 3 luni, pisoii pot vâna singuri, dar mai rămân puţin în apropierea mamei. Spre sfârşitul iernii următoare, sunt complet independenţi iar la vârsta de aproape doi ani sunt maturi sexual. Pisica sălbatică trăieşte izolat, şi doar în perioada de împerechere se adună mai multe exemplare laolată. Motanii se bat deseori pentru accesul la femele. Este un carnivor crepuscular şi nocturn, care îşi petrece ziua în adăposturi şi ascunzişuri precum scorburi, vizuini părăsite ale altor animale, mici crevase între stânci.
Este un prădător înzestrat cu simţuri excelente, iar auzul şi văzul sunt cu adevărat remarcabile. Atacă ca orice felină clasică, după o pândă îndelungată, sau după un furişat abil, urmat de un salt exploziv. Dacă ratează, nu-şi mai urmăreşte prada scăpată, ci îşi conservă energia pentru o nouă tentativă de vânătoare. Aleargă bine, dar pe distanţe scurte. Asemeni tuturor felinelor, anduranţa şi rezistenţa fizică la alergat nu este punctul său forte.
Se hrăneşte îndeosebi cu rozătoare de toate mărimile, de la şoareci de câmp şi de pădure la iepuri. Dar nu se dă în lături nici dela şopărle, broaşte, peşti şi păsări de toate mărimile de la vrăbii la găina cocoşului de munte. Atacă uneori iezi de căprioară şi se hrăneşte şi cu peşti atunci când are ocazia.
La noi în ţară trăieşte îndeosebi în păduri de câmpie şi de deal, având o mare amplitudine ecologică, fiind răspândită din Delta Dunării înspre munte.
Conform estimărilor specialiştilor judeţele cu cele mai multe pisici sălbatice sunt Covasna, Braşov, Sibiu, Alba, Hunedoara, Arad, Mureş, Neamţ, Cluj, Bistriţa, Iaşi, urmate de restul judeţelor ţării unde este mai rară.
Nu are duşmani naturali, cu excepţia râsului şi a păsărilor mari de pradă, precum acvila de munte şi buha.
Oamenii au privit-o dintotdeauna din punct de vedere atropocentrist. Cu alte cuvinte dacă un animal ne aduce foloase materiale este bun, dacă nu, trebuie ucis fără cruţare.
În privinţa pisicii sălbatice au avut unele dificultăţi de încadrare…
Asta deoarece pe baza numărului mare de rozătoate pe care le consumă, pisica sălbatică este folositoare agriculturii şi silviculturii. Pe de altă parte, deoarece atacă uneori şi iepuri sua păsări de interes vânătoresc, legea română pemite vânarea ei în intervalul de timp 15 septembrie – 31 martie. Altfel, lăsată în pace poate trăi până la vârsta de 12-14 ani în sălbăticie.
Este un animal nobil, timid chiar în raporturile cu omul, dar remarcabil şi interesant. Cine a văzut chiar şi o singură dată o pisică sălbatică în mediul ei natural, acela sau aceea nu o va uita niciodată.