Animalele chiar „prind gustul cărnii de om”? Ce spun oamenii de ştiinţă despre această convingere populară

Într-adevăr, există cazuri în care animalele de pradă devin „ucigaşi în serie” de oameni, când unul şi acelaşi prădător omoară mai mulţi oameni, ceea ce sugerează că el a ajuns să consideră fiinţele umane o pradă favorită, cred specialiştii. Situaţii de acest gen au fost raportate în special în cazul unor feline mari şi al rechinilor.

În cazul tigroaicei din India, se spune că ea ar fi ucis până acum nouă oameni, într-o zonă cu păduri dese din Parcul Naţional Jim Corbett. Copiii nu mai părăsesc satul, iar ţăranii au renunţat să mai doarmă pe câmp, de teama atacurilor. 

• 1 din 10 copii, victimă a violenței în primele două luni ale anului școlar
• Unde au dispărut grădinițele de stat din România?

A prins această tigroaică gustul cărnii de om? Ce spun experţii?

„Animalele pot să îşi dezvolte o preferinţă pentru oameni”, crede specialistul în conservare Belinda Wright, din cadrul Wildlife Protection Society of India. „Dar cred că asta se întâmplă pentru că noi suntem o pradă uşoară. Dacă un tigru îmbătrâneşte sau devine neputincios într-un fel oarecare, suntem foarte, foarte uşor de prins, cum umblăm noi aşa, în două picioare.”

George Burgess, director al Florida Program for Shark Research, afirmă: „Nu este imposibil ca, dintre animale,  anumiţi indivizi să înveţe să urmărească în mod special oamenii. S-ar putea ca marile feline să ne vadă ca pe nişte prăzi uşoare în anumite circumstanţe.”

Maheshwor Dhakal, de la Department of National Parks and Wildlife Conservation, din Kathmandu, Nepal, are o ipoteză interesantă: s-ar putea ca animalele să devină dependente de sare şi să mănânce oameni ca mijloc de a-şi procura această substanţă. Odată ce leoparzii şi alte feline mari încep să mănânce oameni, e greu să le faci să înceteze, crede el.

„Deoarece sângele de om conţine mai multă sare decât sângele animalelor, odată ce animalele sălbatice prind gustul sângelui sărat, nu le mai plac alte animale, precum cerbii”, a declarat Dhakal pentru CNN.

Dar formarea gustului pentru carnea de om, ca şi pentru orice altă hrană, necesită un proces de învăţare bazat pe experienţe anterioare, iar acest lucru nu este posibil decât dacă prădătorul are contacte frecvente cu „sursa de hrană” respectivă.

Johnny Rodrigues, preşedinte al Zimbabwe Conservation Task Force, afirmă că animalele sălbatice pătrund tot mai des în ariile urbane „poate din cauză că oamenii ocupă tot mai multe zone anterior ocupate de animale sălbatice, ducând la distrugerea habitatului acestora.”

Când e vorba despre feline mari, de obicei problema se manifestă sub forma atacurilor acestora asupra animalelor domestice. Rareori se întâmplă ca un animal sălbatic să vâneze în mod special oameni.

Burgess spune că el cunoaşte doar 2 cazuri în care anumiţi rechini au atacat în mod repetat oameni. Ambele cazuri s-au petrecut în apele Egiptului, iar în ambele cazuri a fost vina oamenilor, chiar dacă în mod indirect. 

E vorba despre faptul că, din Australia şi Noua Zeelandă, au fost transportate în Egipt, pe vapoare, oi care urmau să fie sacrificate în cadrul unui evenimebt religios. În timpul călătoriei, oile care au murit la bord au fost aruncate în mare, şi tot acolo ajungeau şi dejecţiille animalelor transportate pe vase. Practic, vapoarele respective au lăsat o dâră de deşeuri care se întindea din Noua Zeelandă până în Marea Roşie.

Se pare că doi rechini mai aventuroşi – un rechin mako şi un rechin cu înotătoare albe – au urmărit această dâră până în apele puţin adânci din apropierea coastei egiptene a Mării Roşii, unde există staţiuni de vacanţă. Neavând la îndemână oi sau alte prăzi potrivite, rechinii au recurs la oameni. 

Deci, „este foarte neobişnuit ca un anumit rechin sau alt animal să atace în mod repetat oameni, dar se poate întâmpla”, spune specialistul.

Asemenea evenimente ne amintesc nouă, oamenilor, că nu ne aflăm mereu în vârful piramidei trofice.

De altfel, şi strămoşii omului serveau drept hrană altor animale; Kirsten Jenkins, antropolog la Universitatea din Minnesota, care a studiat fosilele unei creaturi numite Proconsul (desprecare se crede că ar fi fost un strămoş comun al omului şi cimpanzeilor) spune că aceasta ajungea adesea hrană pentru diverşi prădători, după cum arată numeroasele urme de dinţi, poate şi de ciocuri, de pe fosile, indicând că mamifere precum creodontele, dar şi unele păsări de pradă, consumau aceste primate.

Cu puţin timp în urmă, fosilele unui enorm  crocodilian cu coarne, Crocodylus thorbjarnarsoni, au fost găsite în apropierea unor fosile de Australopithecus, o rudă dispărută a omului, iar cercetătorii cred că respectiva reptilă se hrănea adesea cu australopiteci.

Sursa: Discovery News