Drama orfanilor din România: cum au ajutat aceşti copii ştiinţa

Totuşi, problema nu este întâlnită numai în Africa. În ţări din centrul şi estul Europei se estimează că 1,5 milioane de copii trăiesc în centre de plasament, în timp ce numărul copiilor instituţionalizaţi din Rusia s-a dublat în 10 ani. 

În ultimul deceniu, oamenii de ştiinţă de la Harvard au adus în atenţia oamenilor din întreaga lume urmările pe care le au proasta îngrijire şi dezinteresul din instituţiile publice asupra copiilor, de la probleme de dezvoltare fizică până la întârzieri în dezvoltarea limbajului, dizabilităţi mintale şi emoţionale. 

• Galaxiile UFO, ciudățeniile cosmice pe care astronomii le pot vedea abia acum, cu ajutorul Telescopului Webb
• Motive să fim optimiști: Inovațiile din știință care fac lumea mai bună

Charles Nelson, profesor de pediatrie de la Harvard Medical School susţine că opt milioane de orfani şi copii abandonaţi trăiesc în instituţii guvernamentale. Mulţi dintre ei sunt ţinuţi în condiţii mizere greu de imaginat şi care vor avea un impact major asupra sănătăţii. 

Din anul 2000, Nelson şi colegii săi de la universităţile din Tulaune şi Maryland au pus bazele proiectului numit The Bucharest Early Intervention Project şi au iniţiat studiu menit să analizeze importanţa interacţiunii umane în primii ani din viaţă şi impactul ei asupra dezvoltării copilului. 

În urma acestei iniţiative, nu numai că s-au pus bazele sistemului de asistenţă maternală românesc, îmbunătăţind totodată viaţa micuţilor din instituţii, dar s-a asigurat şi un număr important de informaţii în domeniul ştiinţei care explică o serie de întârzieri în dezvoltare ce apar la copii instituţionalizaţi şi la cei privaţi de atenţie. 

Drama orfanilor din România: cum au ajutat aceşti copii ştiinţa    

Situaţia în România 

După căderea comunismului din România, lumea întreagă a fost şocată să descopere numărul mare de copii instituţionalizaţi, prost îngrijiţi şi cu nenumărate probleme de sănătate. 

În efortul său de a creşte productivitatea economică, Nicolae Ceauşescu a decretat în 1966 interzicerea avorturilor ca parte dintr-o politică pro-natalista agresiva, în acord cu ideologia comunistă care susţinea că mai multi oameni înseamnă o economie mai puternică. Totodată decretul 770, era considerat un „instrument de purificare etnică”, prin care Ceauşescu dorea să asigure crearea „omului nou”, aşa cum se explică în documentarul „Născuţi la comanda. Decreţeii”. 

Pe lângă interzicerea avorturilor şi a mijloacelor de contracepţie, s-a introdus şi o taxă pe celibat pentru cei care aveau mai puţin de 5 copii. De asemenea, tot în perioada comunistă femeile, în special cele din fabrici, erau supuse unor controale ginecologice periodice. Mai exact, în câteva ore, un medic verifica zeci, poate chiar sute de femei pentru a se asigura că, dacă acestea sunt însărcinate, nu fac avort. Cu această ocazie, orice sarcină era declarată. 

În acest context, mare parte dintre „decreţei” erau abandonaţi, lăsaţi în orfelinate în care nimeni nu se ocupa de ei. Până la sfârşitul anului 1989, experimentul social a dus la mai bine de 170.000 de copii instuţionalizaţi. 

În anii `90, mii de copii au fost adoptaţi de familii din străinătate, însă nenumăratele cazuri de corupţie şi trafic de copii au pus punct adopţiilor de acest fel. În 2001, România cedează presiunilor UE şi impune moratoriu prin care interzice adopţiile internaţionale. 

Astăzi, copiii abandonaţi sunt fie daţi în grija familiilor care i-au părăsit iniţial, fie trimişi în asistenţă maternală, fie adoptaţi de alţi români, fie trimişi să trăiască în grupuri restrânse, în apartamente. 

Proiectul Bucureşti

Într-un reportaj realizat de Sasha Aslanian, prof. Charles Nelson descrie o parte dintre experienţele de care a avut parte în România, când a vizitat centrele de plasament, dar şi când a luat interviuri copiilor din plasament familial şi nu numai. Printre evenimentele amintite de cercetător se numără şi prima sa vizită la un centru de plasament. 

Atunci, un băiat şi o fată, amândoi cu expresii de exploratori curioşi au venit să îi analizeze pe curioşii care treceau pragul centrului de plasament. Fetiţa cu dizabilităţi, care părea să aibă aproximativ 7 ani, a întins mâinile spre unul dintre străini pentru o lua în braţe. În aceeaşi clipă, translatorul a ţipat spre străin să nu facă asta, dar e prea târziu. Fetiţa s-a prins de străin dar fără să îl îmbrăţişeze sau să dea semne de confort, ci doar ţinându-şi corpul rigid la el în braţe. Acest fenomen, a explicat profesorul, este o tulburare de ataşament, des întâlnită la copiii din instituţii. 

„Nicole [translatorul] încercase să ne oprească pentru că ultima dată când cineva a luat fetiţa în braţe şi apoi a lăsat-o jos, ea s-a aruncat la podea, lovindu-şi continuu capul. Aşa reacţiona ea atunci când simţea că este respinsă, probabil”, a explicat Nelson. 

Aceasta este doar una din mulţimea de experienţe cutremurătoare din centrele de plasament, descrise de Nelson.

Drama orfanilor din România: cum au ajutat aceşti copii ştiinţa    

În 2000, când a fost iniţiat studiul, a fost creat un laborator în incinta Orfelinatului Sfânta Ecaterina, unde trăiau 500 de copii. Apoi, din 6 instituţii publice pentru îngrijirea bebeluşilor şi copiilor mici orfani din Bucureşti au fost aleşi 163 de subiecţi consideraţi clinic sănătoşi. Toţi copiii care au luat parte la studiu au fost abandonaţi încă din primele zile ale naşterii, iar la începutul cercetării ei aveau, între 6 şi 31 de luni. 

Imediat după o serie de evaluări fizice şi psihice, jumătate dintre copii au fost repartizaţi în serviciul de asistenţă maternală, în timp ce pentru restul nu s-au găsit asistenţi maternali şi au fost lăsaţi să în instituţii. De asemenea, pe toată durata studiului a existat şi un al treilea grup, cel de control, format din copii care locuiesc alături de familie şi care nu au fost niciodată instituţionalizaţi. 

Aceste trei grupuri de copii au fost studiate pentru mai bine de 10 ani. Datorită faptului că toţi copiii orfani au fost repartizaţi aleator în instituţii sau în grija asistenţilor maternali, a fost posibil să se concluzioneze că diferenţele de dezvoltare sau comportament dintre cele două grupuri au apărut ca urmare a mediului în care creşteau. 

Pentru că în momentul în care a început studiului, în Bucureşti nu exista plasament familial pentru copiii abandonaţi, oamenii de ştiinţă au creat o astfel de reţea. În total au fost recrutate 53 de familii care au luat în plasament 68 de copii (fraţii fiind plasaţi în cadrul aceleiaşi familii). 

Scopul studiului a fost acela de a analiza premisele potrivit cărora experienţele timpurii exercită o influenţă puternică în modelarea creierului imatur. În cazul unora dintre comportamente, conexiunile neuronale se formează în primii ani din viaţă, în perioade critice de timp, ca răspuns la mediu. Un copil care ascultă limbajul vorbit de cei din jur şi care se uită în jurul lui primeşte stimuli vizuali şi verbali specifici perioadei esenţiale pentru dezvoltare. 

Rezultatele studiului au susţinut această premisă iniţială indicând importanţa interacţiunilor din primii ani din viaţa copiilor. Diferenţele observate între copiii din instituţii şi cei din plasament familial fiind dramatice. 

La vârstele de 30, 40 şi 52 de luni, IQ-ul copiilor din grupul instituţionalizat era undeva la 70 de puncte, în timp ce valoarea IQ-ului copiilor din plasament familial era cu 10 puncte mai mare. Deloc surprinzător, pentru oamenii de ştiinţă, s-a constatat că IQ-ul celor din grupul de control era cu mult mai mare, de aproximativ 100 de puncte. 

De asemenea, s-a descoperit un moment cheie când un copil poate atinge maximum de puncte IQ: un băiat sau o fată daţi în plasament familial înainte de a împlini 2 ani au un IQ mult mai mare comparativ cu un copil care părăseşte instituţiile statului după această vârstă. 

Descoperirile demonstrează clar impactul devastator pe care îl are mediul din centrele de plasament asupra minţii şi creierului. Copiii din România care trăiesc în instituţii au demonstrat lumii întregi că primii doi ani din viaţă reprezintă o perioadă cheie în care copiii trebuie să aibă contact emoţional şi fizic pentru a se putea dezvolta. 

Drama orfanilor din România: cum au ajutat aceşti copii ştiinţa    

Copiii mici învaţă din experienţă să caute siguranţă, protecţie şi susţinere de la cei care îi îngrijesc, indiferent dacă cei din jur sunt părinţii lor sau sunt părinţi adoptivi. În centrele de plasament, copiii nu reuşesc să formeze astfel de relaţii cu îngrijitorii, iar acest lucru a fost demonstrat în studiu. Mai exact, atunci când specialiştii au analizat starea copiilor la 42 de luni au constatat că subiecţii aflaţi în plasament familial au suferit îmbunătăţiri majore în ceea ce privea realizarea ataşamentelor emoţionale. Dintre aceştia aproape jumătate au reuşit să stabilească relaţii sigure cu o altă persoană din mediul lor. Prin comparaţie, doar 18 procente din copiii din instituţii au izbutit să atingă o astfel de performanţă. În acelaşi timp, 65% dintre cei din grupul de control aveau deja o legătură sigură. Totodată, s-a mai observat şi că acei copii care ajungeau în plasament familial înainte de a împlini 24 de luni aveau mai multe şanse de a forma un ataşament sigur cu cineva din jurul lor, comparativ cu cei care părăseau orfelinatul după vârsta de doi ani. 

Aceste cifre reprezintă mai mult decât nişte disparităţi statistice care separă grupurile de copii instituţionalizaţi de cei aflaţi în plasament familial. Ele traduc experienţe reale prin care trec aceşti copii. 

Sebastian (niciunul dintre numele copiilor din articol nu sunt reale) are acum 12 ani şi şi-a petrecut toată viaţa în centrul de plasament. Acum, IQ-ul lui este de 64 de puncte, cu 20 de puncte mai scăzut decât era când băiatul avea 5 ani. Copilul, care probabil nu a format niciodată o relaţie de ataşament cu o altă persoană, acum consumă alcool şi etalează şi alte comportamente care îl predispun la riscuri. În timpul unui interviu pe care cercetătorii au încercat să îl ia lui Sebastian, copilul a devenit irascibil şi a avut izbucniri de furie. 

Bogdan în schimb, un copil abandonat care a trăit în instituţiile statului doar până la vârsta de 9 luni şi care a fost adoptat de asistentul său maternal, are acum, la 12 ani, un IQ peste medie, fiind elev la una dintre cele mai bune şcoli din Bucureşti şi având cele mai mari note din clasă. 

„Faptul că IQ-ul lor [al copiilor din centre de plasament] este atât de mic, un lucru despre care noi nu credem că are origini genetice, este cauzat de privarea intelectuală profundă din instituţii. Dacă eşti expus la experienţele nepotrivite, sau dacă nu ai parte deloc de experienţe, atunci creierul începe să realizeze nişte conexiuni incorecte”, a explicat Charles Nelson. 

Drama orfanilor din România: cum au ajutat aceşti copii ştiinţa    

Pentru că bebeluşii crescuţi în instituţiile româneşti nu par să primească prea multă atenţie, oamenii de ştiinţă au urmărit să vadă dacă nu cumva expunerea limitată la limbaj are un efect negativ asupra dezvoltării copiilor. Specialiştii au observat că în cazul copiilor care sunt daţi în plasament înainte de a împlini 15-16 luni, limbajul lor devine normal, odată cu înaintarea în vârstă. Însă, cu cât copiii sunt daţi în plasament familial mai târziu, cu atât performanţele lor lingvistice rămân mai în urmă. 

În timpul reportajului realizat de S. Aslanian, dr. Nelson a arătat mai multe clipuri video cu o fetiţă. În 2001, micuţa trăia la un centru de plasament. În cipul video ea stă pe o pătură afară şi are privirea agitată a unui sugar, însă, în realitate, ea are aproape doi ani. Copilul încearcă să se ridice dar abia dacă reuşeşte să stea în picioare. De fiecare dată când încearcă să meargă cade, iar îngrijitoarea găseşte că situaţia este amuzantă şi pleacă de la fetiţă. Copilul ţipă pentru a primi atenţie, dar nimic nu se întâmplă. În cele din urmă, îngrijitoarea începe să cânte tare şi să bată din palme, în loc să liniştească copilul. 

Fetiţa plânge şi lacrimi mari îi scurg pe faţă în timp ce se târăşte înapoi. Abia acum îngrijitoarea o ia în braţe. Acest copil, la fel ca mulţi alţii nu cunosc niciun limbaj. La doi ani, testele de măsurarea a inteligenţei pentru copii mici au indicat că ea avea un scor mai mic de 50 de puncte, cu mult sub limita normală. 

Ulterior, fetiţa este trimisă să trăiască alături de un asistent maternal. Opt luni mai târziu, la vârsta de 30 de luni, este filmată iar. Imaginile demonstrează că fetiţa a făcut progrese de când a fost dată în plasament familial. Acum vorbeşte fluent, se joacă cu asistenta maternală şi merge. Amândouă stau jos în sufragerie, iar asistenta atinge frecvent copilul cu drag, cele două menţinând contactul vizual şi se jucându-se. 

După încă un an, când fetiţa are trei ani şi jumătate şi este surprinsă iar de o cameră de filmat. De data aceasta ea şi asistenta maternală poartă o discuţie animată în timp ce aleg hainele unei păpuşi. IQ-ul ei este acum de 82 de puncte, ceea ce înseamnă că a progresat mult, însă continuă să se afle sub limita normală. 

Drama orfanilor din România: cum au ajutat aceşti copii ştiinţa    

Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă au măsurat şi incidenţa problemelor de sănătate mentală la copii. Rezultatele au indicat că 53% dintre copiii instituţionalizaţi au primit un diagnostic psihiatric până la vârsta de 4 ani şi jumătate, comparativ cu doar 20% dintre cei care nu au fost instituţionalizaţi niciodată.  De fapt, 62% din copiii din centre de plasament erau diagnosticaţi, înainte de vârsta de 5 ani, cu tulburări precum cele de anxietate sau ADHD. 

În timpul cercetării, specialiştii au dorit să afle şi dacă primii ani petrecuţi în plasament familial afectează diferit creierul faţă de mediul din centrul de plasament. O evaluare a activităţii cerebrale folosind electroencefalograful (EEG) a indicat că bebeluşii care trăiau în instituţii aveau o reducere semnificativă în una dintre componentele activităţii relevate de EEG şi o creştere în altă componentă, un model ce reflecta o întârziere a maturizării creierului. 

Când au analizat iar copiii la vârsta de 8 ani, oamenii de ştiinţă au observat că modelul de activitate electrică din creierii copiilor daţi în plasament familial înainte de a împlini 2 ani nu au putut fi deosebite de cele ale copiilor care nu au fost niciodată instituţionalizaţi. În schimb, copiii care au părăsit instituţiile statului după vârsta de 2 ani sau care nu au fost niciodată luaţi din acest mediu aveau modele care reflectau o întârziere a maturizării creierului.

Ulterior, pentru a putea interpreta observaţiile, oamenii de ştiinţă au apelat la datele obţinute în urma utilizării tehnicilor de imagistică prin rezonanţă magnetică. Astfel, ei au observat că acei copii care au rămas în instituţiile statului aveau o mai mare reducere a volumului de materie cenuşie şi albă. În mare, cercetătorii au concluzionat că toţi copiii instituţionalizaţi aveau creieri cu volum mai mic. Mai mult, repartizarea copiilor în plasament familial nu mărea cantitatea de materie gri, ei având o cantitatea de materie cenuşie similară cu cea a copiilor din instituţii. Totuşi, între cele două grupuri de copii a existat o diferenţă: cei din plasament familial aveau un volum mai mare de materie albă, comparativ cu cei instituţionalizaţi, lucru care ar putea explica diferenţele semnalate de EEG. 

Tot în timpul reportajului realizat de S. Aslanian, Nelson explica că mulţi dintre copii crescuţi în centrele de plasament nu se dezvoltă nici fizic. Când cercetătorul i-a arătat reporterei Aslanian un video filmat în 2001 şi a întrebat-o ce vârstă crede că au cei trei băieţi din imagini, ea a răspuns: „Şase?”. În realitate, indivizii aveau vârste între 15 şi 20 de ani, doar că se confruntau cu una dintre urmările unei vieţi trăite în centre de plasament. 

Oprirea dezvoltării fizice, în cazul lor, nu a apărut ca urmare a malnutriţiei. Băieţii primeau suficientă mâncare, însă corpurile lor nu produceau un nivel normal de hormoni de creştere. Teoria care explică fenomenul susţine că într-un mediu stresant, precum centrele de plasament unde adulţii nu acordă atenţia necesară copiilor, corpul celor mici conservă energia pentru dezvoltarea creierului. Cu toate acestea, aşa cum am văzut mai sus, chiar şi în urma acestui efort realizat de corp şi creier, IQ-ul celor crescuţi în astfel de centre este, în general, mai scăzut decât al altor copii. 

„Aceşti copii cresc în înălţime, cântăresc mai mult, însă circumferinţa capetelor lor nu se schimbă atunci când ei sunt daţi în plasament. Am fost surprins să văd că în ciuda schimbărilor de comportament, aceste modificări nu s-au observat şi la nivelul creierului”, a explicat prof. Nelson.

Cum stau lucrurile acum?

În tot acest timp, la proiect au luat parte şi o serie de cercetători români, însă studiul este finanţat de MacArthur Foundation, primind totodată granturi de la US National Institutes of Health (NIH) şi de la Binder Family Foundation. După 14 ani, Proiectul Bucureşti este cunoscut şi respectat în comunitatea ştiinţifică, chiar dacă la începuturile lui au existat câteva voci critice care se temeau ca studiul să nu pună probleme de etică. În cele din urmă, oamenii din lumea ştiinţei au căzut de acord că studiul nu exploaează copiii şi nici nu poate fi considerat neetic. 

Cât despre copii, un articol recent, publicat în Aeon Magazine, Virginiei Hughes explică faptul că acum, din cei 136 de copii, 62 trăiesc cu asistenţii maternali sau cu familiile adoptive, 31 au fost reintegraţi cu părinţii biologici, în timp ce 17 sunt încă instituţionalizaţi iar alţi 10 trăiesc în „apartamente sociale”. Restul, 16 la număr, au refuzat să mai facă parte din studiu. Toate dovezile sugerează că tinerii nu ar fi dus-o mai bine dacă studiul nu ar fi existat, însă asta nu înseamnă că acum toţi sunt pe drumul cel bun. 

În timpul unei vizite la laborator din Bucureşti, V. Hughes a întâlnit o pacientă în vârstă de 12 ani, pe numele ei Simona. Când Simona avea 8 luni, mama ei a lăsat-o la Orfelinatul Sf. Ecaterina, unde era şi sora maia mare a fetiţei, pentru că nu mai putea să o crească. Totuşi, mama a continuat să le viziteze săptămânal, până când Simona a împlinit 5 ani, iar părintele a primit ajutor din partea guvernului pentru a-şi putea susţine familia, adică pe cei 4 copii ai săi. Însă anii în care copilul a fost instituţionalizat şi-au spus cuvântul: Simona este foarte slabă, iar IQ-ul ei este de doar 70 de puncte. 

În acelaşi timp, Hughes a cunoscut-o şi pe Raluca, o tânără în vârstă de 13 ani, care de la  21 de luni a fost dată în plasament familial. Acum este „stylish” şi ageră la minte, iar spre deosebire de Simona, menţine contactul vizual cu interlocutorii. Cu toate acestea, nici Raluca nu este lipsită de probleme. Chiar dacă a scăpat de iadul orfelinatului, ea are probleme diferite: sfidându-şi părinţii şi profesorii, fata s-a apucat de fumat şi preferă să se vadă cu băieţi mai în vârstă ca ea. 

Cu toate acestea, cele două fete par să se descurce cu mult mai bine decât majoritatea copiilor care au fost sau sunt instituţionalizaţi. Cât timp a petrecut în laborator, Hughes a mai auzit despre: „o fată care la vârsta de 10 ani se simţea atrasă sexual de vecinul ei, o fată de etnie rromă care la 12 ani a fost adusă înapoi la orfelinat pentru că asistenta maternală a spus că tânăra fura, minţea şi «mirosea a ţigan» şi o altă fată care a fost reintegrată cu bunicii care mai apoi i-au permis acesteia să se mărite la 12 ani.”

În plus, pe lângă aceste cazuri, mai sunt şi copiii instituţionalizaţi, care, deşi primesc mai multă atenţie comparativ cu restul celor din centrele de plasament, fiind trimişi periodic vizite medicale, tot se află în situaţii dezavantajate. 

Anul acesta, în luna iunie, National Institutes of Health a reînoit grantul pentru Proiectul Bucureşti. Astfel, cercetătorii vor avea şansa să studieze mai departe modul de dezvoltare al tinerilor, până când aceştia vor avea 16 ani.