În tumultuoasele vremuri ale celui de-al doilea Război Mondial, istoria evadărilor avea să consemneze cazul unui prizonier britanic care a reuşit să evadeze de peste două sute de ori, întorcându-se de fiecare de bunăvoie în interiorul, deloc plăcut al lagărelor naziste. Motivul care-i „dădea aripi” la propriu şi la figurat lui Horace Greasley să-şi rişte viaţa de nenumărate ori a fost unul cu adevărat irezistibil: dragostea!
Restul a rămas în amintiri, o carte autobiografică de succes, precum şi scenariul unui viitor film artistic.
Născut de Crăciun, călit în lagăre
Pe data de 25 decembrie 1918, Horace Greasley şi fratele său geamăn Harold, aveau să vadă lumina zilei în satul Ibstock din comitatul britanic Leicestershire. Viaţa sa părea că nu va suferi vreo turnură deosebită. Totuşi, când Horace avea douăzeci de ani, regimul Germaniei naziste a invadat Cehoslovacia, iar serviciul militar a devenit obligatoriu în Marea Britaniei.
Cu toate că ar fi avut ocazia unei slujbe care să-l scutească de serviciul militar şi trimiterea pe front, Horace a refuzat politicos oferta aparent salvatoare şi s-a decis să meargă la război.
După prima zi de intrucţie în regim special, Horace s-a ales cu porecla de „Jim” din partea unui caporal căruia nu-i plăcea prea mult numele său de botez. Horace s-a obişnuit atât de mult cu apelativul de „Jim” încât l-a păstrat nu doar în perioada războiului, ci şi în restul vieţii sale. La încheierea perioadei de instrucţie, a fost detaşat în nordul Franţei lângă Cambrai. În urma invaziei-fulger soldată cu cucerirea Franţei, Greasley a împărtîţit soarta a mii de soldaţi britanici căzând prizonier.
A fost transportat prin Franţa şi Belgia până în Polonia, unde erau lagărele destinate prizonierilor de război ai Germaniei. Condiţiile de transport până în Luxemburg au fost cât de cât acceptabile, însă acolo îi aştepta un adevărat tren al groazei care avea să-i ducă în lagăre.
De fapt lagărul începea chiar la intrarea în vagoanele insalubre în care absolut toţi prizonierii s-au îmbolnăvit de dizenterie. Mulţi au pierit răpuşi de foamete, răni netratate şi epuizare. La destinaţie, Horace s-a văzut intrat pe porţile celebrului Stalag XX-D. Fort VIII, un lagăr ridicat pe locul unor vechi grajduri de cai dezafectate.
Podelele din ciment şi surogatele de paturi în care trebuiau să doarmă erau îmbibate de urină de cai, iar peste tot colcăiau armate nesfârşite de păduchi, gândaci negri de bucătărie, şoareci şi larve de muşte. Iarna anilor 1940-1941 s-a dovedit a fi deosebit de aspră, cu temperaturi ce coborau frecvent spre -40 grade Celsius.
Prizonierii nu aveau suficiente pături şi lemne de foc pentru a se încălzi, iar gerurile au secerat numeroase vieţi până în luna martie a anului 1941. Viaţa supravieţuitorilor iernii cumplite continua să fie un calvar. Erau hrăniţi zilnic doar cu o fiertură din varză, iar prizonierii sufereau bătăi şi torturi din partea personalului SS.
Mulţi au fost chiar violaţi sau ucişi în funcţie de toanele torţionarilor. Greasley în persoană a fost cât pe ce să fie ucis în bătaie după ce nu şi-a ţinut gura şi a bombănit câteva înjurături la adresa SS-istului aflat în inspecţie, fără să fi bănuit în prealabil că acesta înţelegea limba engleză…
Când dragostea învinge sârma ghimpată
După multe chinuri şi mutări printr-o serie de lagăre, Horace şi o aprte din camarazii săi au fost aduşi într-un lagăr din Silezia unde au crezut că erau de-a dreptul în antecamera Raiului. Acolo, condiţiile de detenţie s-au dovedit a fi mai blânde, britanicii având dreptul la duşuri cu apă caldă, mâncare mai multă şi paturi mai curate decât cele din fostul grajd.
Prizonierii erau totuşi obligaţi să muncească din greu tip de zece ore pe zi într-o carieră de marmură, dar regimul de detenţie nu mai era unul de exterminare pură cum fusese cel anterior. Acolo, fără să ţină seama de condiţii şi de atmosferă, dragostea avea să se arate triumfătoare în faţa ororilor războiului şi absurdului vremurilor.
S-a întâmplat ca directorul fabricii de marmură unde munceau prizonierii să aibă nevoie de un translator care să-l ajute să comunice mai eficient cu cei pe care trebuia să-i coordoneze pe teren. Omul s-a văzut astfel nevoit să apeleze la serviciile propriei fiice, Rosa Rauchbach, pe atunci în vârstă de doar 17 ani, care era de fapt persoana cu cel mai bun grad de cunoaştere a limbii engleze din întreaga regiune.
Cu toate că arăta „emaciat spre deplorabil, adică urât ca un diavol pus la regim”, după cum nota vesel în memoriile sale Horace, tânăra Rosa a trecut peste înfăţişarea sa de prizonier puternic marcat de condiţiile aspre de detenţie şi între cei doi au înflorit sentimente cumva improbabile în acea situaţie.
Atracţia mutuală s-a transformat într-o dragoste puternică, iar cei doi au încercat să se întâlnească în orice condiţii, profitând de fiecare clipă şi moment prielnic. Horace a descoperit cu o bucurie imensă că gratiile de la celula sa puteau fi dezasamblate relativ uşor. Plin de fericire, a învăţat pe de rost orarul şi traseul patrulei de gardă, astfel încât a reuşit să fugă să-şi întâlnească iubita, având totuşi grijă să se întoarcă înapoi de fiecare dată cu precizie de ceas elveţian, pentru a nu îşi pune în pericol atât iubita, cât şi relaţia care-i dădea sens vieţii.
La aproape un an de la începutul relaţiei, când dragostea dintre Horace şi Rosa era mai puternică decât oricând, britanicul a fost transferat la Freiwaldau, o anexă a lagărului de la Auschwitz situat la 64 kilometri de cariera de marmură. Dragostea avea să-şi mai demonstreze odată puterea. În ciuda distanţei şi a riscurilor crescute, Horace a decis că trebuia să-şi reia evadările pentru a-şi revedea măcar în fugă iubita.
În noua locaţie din Freiwaldau, britanicul a observat că absenţele scurte puteau treceau neobservate, la fel ca în lagărul de la cariera de marmură. Fire veselă şi binevoitoare, Horace activase şi pe post de frizer şi bărbier în lagăr, ocazie cu care îşi făcuse numeroşi prieteni printre ceilalţi deţinuţi. Aceştia l-au ajutat să ţină legătura şi să corespondeze cu Rosa, care rămăsese în continuare translatoare pentru deţinuţii din carieră.
Aşa că Horace fugea să o vadă pe Rosa de 3-4 ori pe săptămână. Prieten dedicat, avea grijă să aducă camarazilor de celulă carne şi legume, de fiecare dată când se întorcea înainte de venirea zorilor. Aşa a evadat din Freiwaldau de peste 200 ori, reuşind de fiecare dată să-şi vadă dragostea.
În ultima lor întâlnire, britanicul a sfătuit-o pe fată să-şi ascundă identitatea germană de frica represaliilor. Mai mult, i-a dat adresa sa din Anglia, rugând-o să-i scrie odată ce va fi în siguranţă.
I-a mai promis că dacă va scăpa cu bine, nu doar că o va lua de soţie, dar va scrie o carte despre povestea lor, pentru ca lumea întreagă să cunoască caracterul deosebit al fetei care în afara faptului că se străduia să obţină hrană pentru grupul de prizonieri din celula lui Greasley, reuşise nu fără riscuri majore, să le aducă piesele demontate ale unui aparat de radio cu ajutorul căruia cei peste 3.000 de prizonieri erau la curent cu realităţile transmise în fiecare noapte de BBC.
Epilog de război
Sfârşitul războiului a precipitat mult lucrurile. Lumea întreagă era tulbure şi încerca să-şi revină din cea mai cumplită conflagraţie armată din istoria sa. După cinci ani de prizonierat, Horace Greasley a simţit din nou gustul libertăţii pe data de 24 mai 1945.
A continuat să primească scrisori de la Rosa pe care a ajutat-o să-şi găsească o slujbă de translatoare pentru trupele americane. Horace s-a întors în Marea Britanie, iar cei doi au continuat să-şi scrie. Din nefericire, urma să primească veşti sumbre, Rose murise la naştere…
Nici copilul, un băiat numit Jakub (forma sileziană pentru Jacob sau Jim în amintirea lui Horace) de mama sa, nu a supravieţuit. După demobilizare, Horace s-a întors în Leicestershire jurând că nu va mai primi ordine niciodată. A condus o frizerie şi o companie de taximetre.
A avut două soţii, pe Kathleen şi Brenda. Cu prima a avut doi copii. Din anul 1975 s-a mutat în Costa Blanca din Spania, unde a trăit până la vârsta de 91 ani când a plecat în căutarea Rosei.
În anul 2008, scriitorul Ken Scott, un avid cercetător istoric, l-a cunoscut pe Horace şi a fost fascinat de povestea vieţii sale. Cei doi au decis să scrie un volum autobiografic care s-a bucurat de mare succes. Cartea, intitulată Do the Birds still Sing in Hell?, a fost scrisă pe baza asocierii dintre cei doi (Ken Scott a fost nevoit să dactilografieze singur materialul ascultându-l pe Horace ale cărui degete erau afectate de o artrită în formă avansate).
După apariţia cărţii, numai puţin de treisprezece companii cinematografice s-au luptat pentru obţinerea drepturilor de ecranizare. Câştigătoare a fost compania Silverline Productions iar filmările vor începe în primăvara următoare în studiourile Pinewoods din Marea Britanie, precum şi în Polonia.
Omul a cărui dragoste nu a putut fi oprită de un Război Mondial şi-a ţinut o parte din promisiunea făcută fiinţei iubite…