De ce plâng oamenii?

În cărţile lor, psihologul Robert R. Provine şi neurologul Michael Trimble trec în revistă unele dintre cele mai importante teorii legate de evoluţia plânsului şi de rolul lui. De-a lungul timpului au existat multe speculaţii cu privire la scopul pe care îl serveşte plânsul emoţional. Problema acestor teorii este că nu reuşesc să fie demonstrate în practică , tocmai din cauză că nu toţi oamenii plâng ca urmare a aceloraşi evenimente sau sentimente. 

Chiar şi astăzi, unele dintre teoriile produse în Antichitate, precum acelea care susţin că plânsul ne ajută să ne eliberăm de stres, încă mai sunt considerate valabile. De exemplu, William H. Frey II, biochimist la Universitatea din Minnesota, considera că oamenii se simt mai bine după ce plâng deoarece prin acest proces ar fi eliminaţi hormonii asociaţi stresului. 

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Această teorie este oarecum asociată cu cea a efectului de catharsis, idee favorizată de Freud şi de amicul lui, Josef Breuer. Cei doi considerau că lacrimile duc la diminuarea excesului de energie emoţională, restabilind homeostazia. 

În ciuda acestor teorii, există puţine dovezi care ar putea susţine efectul cathartic al plânsului. De fapt, cercetările au arătat că, mai curând plânsul creşte excitarea, tensiunea şi determină apariţia efectelor negative.

Şi atunci, dacă plânsul nu este benefic din punct de vedere fizic, care este scopul lui? Interpretările sociologice recurente subliniează valoarea comunicativă a plânsului. Vărsarea lacrimilor atrage atenţia celorlalţi că ceva nu este în regulă cu persoana în cauză. Lacrimile formează un răspuns emoţional în care observatorul nu numai că începe să simtă empatie, dar şi acţionează ca un instrument ce poate fi manipulat. 

Mai multe studii au demonstrat că femeile plâng mai mult ca bărbaţii (femeile au tendinţa de a plânge, în medie, de 5,3 ori pe lună, comparativ cu 1,4, media întâlnită la bărbaţi), dar această diferenţă nu se înregistrează decât după pubertate. 

La copii, plânsul a fost numit „cordonul ombilical acustic”, deoarece determină o imediată acţiune din partea mamei. 

În acest sens, în teoriile psihanalitice ale lui John Bowlby regăsim că el considera plânsul ca parte a ataşamentului, lacrimile fiind semnalul care atenţionează despărţirea de părinţi şi mai ales de mamă. 

Studiile în care s-au folosit tehnici de imagistică au demonstrat că plânsul copilului activează anumite zone din creierul mamei, arii pe care niciun alt sunet nu le poate activa. Tocmai de aceea, ţipătul bebeluşului o determină pe mamă să îl ridice din pătuţ şi să îl calmeze.

În anii 1950, Paul MacLean a pus această teorie într-o perspectivă evoluţionistă. Ca biolog, Mclean a văzut comportamentele animalelor drept adaptări evolutive ale creierului. Ideea esenţială a lui a fost aceea că „istoria evoluţiei sistemului limbic este istoria evoluţiei mamiferelor, în timp ce istoria evoluţiei mamiferelor este istoria evoluţiei familiei”. Cu alte cuvinte,  dezvoltarea sistemului limbic (centrul emoţional al creierului) a fost necesară pentru dezvoltarea anumitor caracteristici ale comportamentului specific mamiferelor. Una dintre aceste caracteristici este nevoia puiului de a se afla lângă mama lui. 

O reptilă care iese din ou nu poate plânge după mama sa fiindcă acest comportament l-ar expune prădătorilor.  Prin contrast, un pui de mamifer plânge pentru a i primi siguranţă din partea mamei. Dacă puiul de mamifer nu plânge, atunci el nu va supravieţui. 

O idee asemănătoare este susţinută şi de Kotter care vede plânsul ca un mijloc de creare a legăturilor dintre indivizi, nu doar între copii, ci şi între adulţi, fiind de asemenea un mod important prin care se poate cere ajutor. 

Alte explicaţii legate de plâns pendulează între argumente sociologice şi biologice.

Darwin nota că cele mai expresive mişcări din timpul plânsului duc la creşterea presiunii în zona pieptului şi a abdomenului, lucru care face ca tensiune sangvină din zona ochilor să se ridice. Pentru a preveni deteriorarea ochilor, muşchii din jurul lor se contractă, iar ca răspuns la acest fenomen, glandele lacrimale sunt activate pentru a proteja ochiul. Darwin considera că aceste contracţii protectoare „sunt elemente fundamentale care participă la formarea unora dintre cele mai importante expresii”. Contracţia muşchilor din jurul ochilor cauzează modificări ale muşchilor faciali din jurul gurii, crescând expresia gestului. Darwin a observat că unii copii, cu vârste până la 4 luni, plâng violent dar îşi ţin ochii închişi, nelăsând lacrimile să curgă. Astfel, susţinând ideea că funcţia principală a plânsului este aceea de a lubrifia ochii, Darwin susţina că de-a lungul evoluţiei, orice act iritant a ajuns să ducă la vărsarea lacrimilor. În cazul oamenilor, în copilăria târzie, aceste reflexe devin o obişnuinţă asociată cu durerea şi eliberarea durerii. El a concluzionat că „cu cât plânsul este mai violent sau isteric, cu atât eliberarea este mai mare”.

Încercând să înţeleagă mai bine acest fenomen, antropologul Ashley Montague a ajuns la concluzia că plânsul a apărut la oameni din cauza perioadei postnatale prelungite. Potrivit lui, plânsul apără copilul graţie caracteristicilor antivirale şi antibacteriene ale lacrimilor. Astfel, cu cât copilul plânge mai mult, cu atât el este mai sănătos. Desigur, astăzi, există nenumărate cercetări care contrazic această afirmaţie, unele dintre ele sugerând chiar că bebeluşii plângăcioşi ar fi predispuşi la ADHD.

Plânsul ca răspuns emoţional este evocat în diverse scene. Unii oameni plâng şi la cea mai neînsemnată chestiune, în timp ce pentru alţii este nevoie de acumularea multor emoţii înainte ca vreo lacrimă să curgă. 

Puterea empatiei este incomensurabilă şi este fundamentală pentru mai toate acţiunile pe care le întreprindem, de la realizarea relaţiilor apropiate, până la supravieţuirea în societăţi complexe. 

Jesse Bering, director în cadrul Institute of Cognition and Culture de la Universitatea din Belfast susţine că oamenii s-au dezvoltat datorită empatiei care i-a ajutat să formeze comunităţi puternice ce le-au putut asigura susţinere şi protecţie. În aceste comunităţi, lacrimile puteau avea şi ele destul de multă putere. Ele nu semnalau doar vulnerabilitate, ci erau, cel mai probabil, un mod de a menţine legătura socială. Este posibil ca cei care plângeau cel mai mult să fi fost şi cei care supravieţuiau indiferent de situaţie. 

„Plânsul evocă compasiune şi vinovaţie şi prin urmare el ar putea fi considerat un mecanism de salvare a relaţiilor aflate în pericol”, a explicat Bering. 

O concluzie similară o are şi un studiu din 2009, realizat de cercetătorii de la Universitatea din Tel Aviv care susţin că lacrimile pot fi utilizate ca mijloc prin care indivizii să demonstreze că „au lăsat garda jos” şi că nu au un comportament violent – o strategie care trezeşte emoţii la cei din jur. Autorii studiului spun că plânsul ar fi evoluat ca o metodă prin care ne putem cere iertare sau putem câştiga simpatia altora, apelând la empatie. 

Oren Hasson, autorul studiului susţine că din cauza faptului că lacrimile înceţoşează vederea, ele pot fi considerate un semnal biologic care indică intenţii non-agresive.

De fapt, importanţa lacrimilor este esenţială în apariţia empatiei. Într-un studiu realizat de Robert R. Provine, de la University of Maryland Baltimore County, 80 de voluntari au fost rugaţi să privească imagini în care erau prezentaţi oameni ce expuneau diferite sentimente. Jumătate dintre participanţi au primit imagini cu oameni cărora le curgeau lacrimi, în timp ce cealaltă jumătate a primit aceleaşi imagini doar că lacrimile lor fuseseră şterse cu ajutorul unui program de editare. Indiferent de vârstă şi sex, participanţii au notat că imaginile în care se vedeau lacrimile exprimă mai multă tristeţe.

Chiar dacă acest fenomen a fost şi este îndelung studiat, domeniul se află abia în stare incipientă. Astăzi, mulţi dintre oamenii de ştiinţă cred că lacrimile sunt declanşate de nervii din sistemul limbic, care ajung din trunchiul cerebral în glandele lacrimale. Cu toate acestea, în ciuda tehnologiei disponibile, care permite monitorizarea creierelor, cercertătorii nu au reuşit, încă, să descopere cum funcţionează acest proces şi cum a apărut el.