Dotări ultra-performante: hadrosaurii posedau dinţi mai rezistenţi şi mai complecşi decât ai erbivorelor actuale

Unele specii de hadrosauride aveau până la 1.400 de dinţi, iar aceştia aveau o alcătuire foarte complexă, chiar mai sofisticată decât a erbivorelor moderne precum vacile şi caii, au descoperit paleontologii şi inginerii de la Muzeul American de Istorie Naturală şi Universitatea de Stat din Florida, SUA.

Hadrosaurii au reprezentat în Cretacicul târziu, acum 85 milioane de ani, grupul dominant de erbivore în ecosistemele de pe actualul teritoriu al Europei, Americii de Nord şi Asiei.

• Învățămintele ratate ale campaniei din Bulgaria din 1913
• Sanda Țăranu, vocea TVR care a unit o țară întreagă , revine în lumina reflectoarelor la…

Anterior, se credea că dinţii hadrosaurilor erau, în ceea ce priveşte structura suprafeţelor de masticaţie, similari cu dinţii altor reptile, ai căror dinţi sunt alcătuiţi din numai două straturi de material: la exterior un strat de smalţ (un material dur, puternic mineralizat), iar în interior un strat de ortodentină, mai moale, de consistenţa ţesutului osos.

Dar paleontologii bănuiau de mult că structura acestor dinţi ar fi putut fi mai complexă; după cum explică Mark Norell, paleontolog în cadrul Muzeului American de Istorie Naturală, „topografia avansată” a suprafeţelor de masticaţie sugera că există în alcătuirea dintelui mai  multe tipuri de ţesuturi.

Ipoteza a fost confirmată de rezultatele cercetărilor realizate împreună cu un grup de ingineri.

Secţionând dinţii fosili şi realizând din aceste secţiuni preparate microscopice, cercetătorii au constatat că hadrosauridele aveau, în realitate, dinţii alcătuiţi din 6 tipuri de ţesut – deci mai multe decât reptilele (care au 2 straturi), dar şi decât mamiferele erbivore specializate din ziua de zi, precum caii, vacile şi elefanţii (ai căror dinţi sunt alcătuiţi din 4 tipuri de ţesuturi).

Folosind o tehnică numită nano-indentare, în care o sondă echipată cu un vârf de diamant este trecută peste dinte pentru a imita procesul de abraziune a dinţilor datorită măcinării hranei vegetale, cercetătorii au determinat duritatea diferitelor tipuri de ţesuturi dentare şi viteza de tocire a dinţilor. Au fost surprinşi să constate cât de bine se păstraseră aceste proprietăţi ale dinţilor, după un proces de fosilizare care durase 70 de milioane de ani.

În afară de cele patru tipuri de ţesuturi dentare întâlnite la mamiferele erbivore – smalţ, ortodentină, dentină secundară (care ajută la prevenirea formării cariilor) şi cement (care formează suportul „crestelor” de pe suprafaţa de masticaţie – dinţii hadrosauridelor mai conţineau tubuli de mari dimensiuni şi o manta dentinară groasă; se crede că aceste două tipuri de ţesuturi aveau rolul de a a ajuta la prevenirea formării abceselor.

Spre deosebire de mamifere, distribuţia diferitelor ţesuturi varia de la un dinte la altul.

Aceste rezultate sugerează că hadrosauridele dobândiseră, prin evoluţie, cea mai avansată capacitate de masticaţie din întreaga lume animală, ceea ce a  contribuit la diversificarea lor. Dentiţia complexă a acestor „mori ambulante”, cum le-a denumit unul dintre cercetători, le-a ajutat probabil să reziste pe Pământ timp de 35 de milioane de ani. Ei au putut ocupa nişe ecologice specializate, mâncând plante de consistenţă dură, ca ferigile şi alte plante pe care alţi dinozauri nu le puteau consuma cu uşurinţă.

Totodată, studiul a dovedit că proprietăţile mecanice ale dinţilor se păstrează la dinţii fosili, ceea ce deschide calea spre noi studii asupra biomecanicii dinţilor la fosile aparţinînd unui mare număr de specii dispărute, ajutând astfel la înţelegerea evoluţiei lor.

Sursa: Science Daily / Imagine: Nobu Tamura – Spinops; CC-BY 2.5