Iluzia ca terapie: realitatea virtuală în medicină

La începutul anilor 1990, un psiholog american, dr. Ralph Lamson, a avut ideeea de de a încerca să-şi trateze frica de înălţime – acrofobie, în termeni medicali – de care suferea cu ajutorul acestei noutăţi tehnologice: realitatea virtuală. A adunat în jurul său un grup de pacienţi care sufereau de aceeaşi fobie şi a început să experimenteze, cu ajutorul lor, terapia prin realitate virtuală.

În simularea computerizată creată de dr. Lamson, pacienţii se vedeau pe ei înşişi intrând într-un local (o situaţie lipsită de risc), în cele din urmă trebuind să traverseze (tot în realitatea virtuală) un spaţiu gol, mergând pe o scândură aşezată sus, deasupra podelei – situaţie care le punea mari probleme, datorită fobiei lor specifice. În mintea lor, senzaţia pericolului şi spaima asociată acesteia (pe care le percepeau ca şi cum ar fi fost vorba de ceva real) coexistau cu conştiinţa faptului că se aflau, totuşi, „cu picioarele pe pământ”, în mediul sigur al laboratorului de experimentări. Iar această idee a siguranţei şi obişnuirea cu senzaţia înălţimii, prin repetări frecvente ale imersiei în realitatea simulată, i-a ajutat pe mulţi să scape de acrofobie, iar pe dr. Lamson să pună bazele acestui nou domeniu de experimentare şi tratament: terapia cu ajutorul realităţii virtuale – VRT (virtual reality therapy).

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Un articol publicat în 1994 în revista de specialitate Psychology Today consemna succesul remarcabil obţinut de dr. Ralph Lamson: cca. 90% dintre pacienţii săi, trataţi prin această metodă, au izbutit să-şi depăşească teama de înălţime şi să facă lucruri pe care nici nu şi le-ar fi putut imagina înainte de tratament: să se suie pe acoperişul casei ca să cureţe jgheaburile streşinilor, să urce 15 etaje cu un lift cu pereţi de sticlă, instalat pe exteriorul unei clădiri, să facă ascensiuni montane sau să conducă maşina pe un pod lung, aşezat la mare înălţime deasupra apei.
Pe urmele acestor experimente şi ale indicaţiilor formulate de Lamson în cartea sa Virtual Therapy, publicată în 1997, în care explică bazele medicale ale acestei metode, VRT e folosită astăzi cu succes în tratamentul tulburărilor anxioase şi al mai multor fobii, foarte diverse:

• agorafobia – teama de spaţii largi şi/sau aglomerate, ce poate declanşa atacuri de panică şi afectează viaţa socială şi profesională a pacientului.
• claustrofobia – teama de spaţii strâmte, închise, ce duce la refuzul de a merge cu liftul, de a călători cu metroul etc.
• diferite zoofobii – teama intensă, iraţională, de anumite animale; de pildă arahnofobia (teama de păianjeni)
• frica de zbor, care îi impiedică pe cei afectaţi de ea să călătorească cu avionul, cu repercusiuni, uneori, asupra vieţii de familie şi profesionale.
• frica de a conduce maşina
• „frica de doctor” – o teamă disporporţionat de mare de procedurile medicale, de la injecţii până la intervenţii stomatologice.

Toate aceste fobii pot fi tratate cu şanse mari de succes, prin expunerea, în spaţiul virtual, a pacientului la ceea ceea ce îi declanşează frica; obişnuirea treptată cu stimulul perceput ca periculos îl ajută pe pacient să îşi controleze reacţiile şi să îşi depăşească teama iraţională.

Durerea – fizică şi sufletească

Cu toţii ştim că, atunci când ne gândim la ceea ce ne doare (cu alte cuvinte, când ne concentrăm asupra durerii) parcă ne doare mai tare, iar când ne este distrasă atenţia, intensitatea senzaţiei neplăcute scade. Pe această reacţie umană se bazează alinarea durerilor prin intermediul terapiei virtuale; metoda s-a dovedit utilă atât în cazul durerii cronice, cât şi în cazul unor proceduri medicale dureroase.

În mod particular, terapia prin realitate virtuală a fost experimentată cu succes în cazul pacienţilor cu arsuri, pentru care atât exerciţiile fizice (necesare pentru recuperarea capacităţii de mişcare), cât şi schimbarea pansamentelor reprezintă o tortură, căci le provoacă dureri cumplite.
O echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea Washington a creat, în sprijinul acestor pacienţi, „SnowWorld”, o lume virtuală destinată să le distragă atenţia de le procedura medicală dureroasă la care sunt supuşi. Scufundaţi în iluzia captivantă a unui peisaj tridimensional înzăpezit, cu bulgări de nea şi pinguini, pacienţii au constatat că intensitatea senzaţiilor de disconfort în timpul manevrelor terapeutice era mult redusă.

O situaţie în care terapia virtuală şi-a dovedit marea utilitate este stresul post-traumatic, căruia îi sunt victime, printre alţii, numeroşi militari întorşi de pe front. Martori la întâmplări sângeroase, apăsaţi permanent de povara răspunderii faţă de misiune şi de camarazii lor, victime ei înşişi, uneori, ai unor răniri fizice, uneori invalidante, ei suferă, odată întorşi acasă, de pe urma unor răni sufleteşti care le spulberă, adesea, capacitatea de readaptare la viaţa obişnuită. Sănătatea mintală zdruncinată aduce după ea distrugerea vieţii normale de familie, a vieţii sociale, a celei profesionale, făcând uneori din foştii combatanţi adevărate epave umane.
Deşi soldaţii formează „grosul” cazurilor diagnosticate cu tulburare de stres post-traumatic, problema e frecvent întâlnită şi la alte care persoane care au fost victime sau martori ai unor întâmplări traumatizante, cu impact individual sau colectiv, de pildă la supravieţuitori ai unor dezastre naturale sau atentate. În SUA, cei care au scăpat din atacul terorist din 11 septembrie 2001, precum şi martori ai acestui eveniment cumplit, au suferit în proporţie ridicată de această tulburare.

Abordarea psihologică, prima resursă de tratament în aceste cazuri dificile, a început să beneficieze, recent, şi de ajutorul terapiei de expunere virtuală. Pacienţii sunt expuşi, în mod repetat, la aceste amintiri dureroase, puşi să retrăiască – în realitate virtuală -situaţiile traumatizante respective, iar reacţiile corespunzătoare sunt analizate şi mecanismele psihice – explicate.

Experimente realizate pe veteranii războiului din Vietnam au demonstrat o rată de succes promiţătoare: 45% dintre aceştia au constatat o îmbunătăţire a simptomelor stresului post-traumatic. În cazul soldaţilor care luptaseră în Irak şi Afganistan, proporţia a fost de 62%, după un număr mediu de 7 şedinţe de terapie virtuală. E interesant faptul că rata de succes e mai mare la soldaţii mai tineri, mai familiarizaţi cu tehnologiile virtuale şi de aceea, cred cercetătorii, mai receptivi la acest gen de terapie.

Atât în cazul fobiilor, cât şi al stresului post-traumatic, terapia prin realitate virtuală pare să funcţioneze cel mai bine nu singură, ci ca parte dintr-un arsenal terapeutic compus din diverse metode. Funcţionează bine în special în combinaţie cu terapia cognitiv-comportamentală – o metodă prin care pacienţii sunt antrenaţi să facă faţă unor situaţii dificile pentru ei, prin exersarea unor comportamente şi atitudini corespunzătoare.

Dependenţele

Diversele toxicomanii reprezintă un domeniu în care ajutorul VRT ar putea fi de mare folos, deşi încercările sunt abia la început. Un experiment de evaluare a impactului realităţii virtuale asupra celor dependenţi de alcool a fost realizat la Universitatea Houston, SUA, cu participarea a 40 de persoane dependente: acestea au fost expuse la simulări foarte elaborate ale unor situaţii de viaţă – participarea la o petrecere unde oamenii beau alcool, intrarea într-un bar sau într-un magazin unde se vindeau băuturi spirtoase – în care li se ofereau băuturi la alegere, simularea fiind înzestrată chiar şi cu mirosuri corespunzătoare, pentru o iluzie completă.

Rezultatele au arătat că reacţiile de răspuns ale persoanelor dependente erau similare cu cele din viaţa reală, ceea ce îi face pe cercetători să spere că, într-o bună zi, realitatea virtuală va putea fi folosită pentru a modela comportamentul alcoolicilor şi va ajuta, astfel, la obţinerea unui control mai bun al reacţiilor şi la vindecarea dependenţei.

Bisturiul virtual
Trecând de la pacienţi la medici, realitatea virtuală îşi găseşte şi aici un rost – unul foarte important. Pornind de la succesul antrenamentelor virtuale în pregătirea piloţilor militari şi civili, oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă medicii nu ar putea beneficia şi ei de un asemenea tip de pregătire şi au iniţiat, în acest scop, cercetări edificatoare.
Până în momentul de faţă, specializarea care profită cel mai mult de pe urma realităţii virtuale este chirurgia. Mai multe universităţi şi spitale din lume au iniţiat programe de pregătire a viitorilor chirurgi cu ajutorul unor simulări foarte detaliate, iar rezultatele arată că merită investit în astfel de programe: îndemânarea chirurgilor se îmbunătăţeşte mult printr-o astfel de pregătire.

Pentru moment, rezultatele cele mai bune au fost obţinute în domeniul chirurgiei laparoscopice. Aceasta presupune „intrarea” în corpul pacientului nu prin tăieturi mari şi vizualizarea directă a organului de operat, ci prin incizii mici, prin care se introduc atât instrumentele chirurgicale, cât şi un endoscop (un dispozitiv cu o micro-cameră video), cu ajutorul căruia chirurgul vede ceea ce are de făcut. Principalul avantaj al acestui tip de intervenţie este acela că lasă plăgi operatorii mai mici, micşorând astfel riscul de infecţie şi timpul necesar vindecării.
Pentru ca un asemenea antrenament să-şi atingă scopul, sunt necesare programe şi aparatură foarte performante. Unele simulatoare (cum e cel prezentat în clipul de mai jos) oferă un fel de „jocuri”, în care e necesară realizarea unor acţiuni menite să amelioreze manualitatea chirurgului, dar fără cadrul vizual tipic unei intervenţii chirurgicale – interiorul corpului uman.

Dar se poate şi mai realist decât atât: există firme de profil care proiectează şi construiesc simulatoare de mare fidelitate, ce rulează programe de „operaţii virtuale” astfel concepute, încât reproduc chiar senzaţiile chirurgului în timpul unei intervenţii reale, pentru ca acesta să îşi poată ajusta reacţiile.
Unul dintre cele mai avansate astfel de aparate, LSW 3.0, fabricat de compania suedeză Surgical Science, nu numai că înfăţişează, cu mare acurateţe, anatomia organelor şi a ţesuturilor, dar recrează şi senzaţia atingerii: chirurgul „simte” când atinge, cu instrumentul, ţesutul virtual. E şi un mod de a-l face pe medic să-şi dea seama când greşeşte, dar şi o metodă de a îmbunătăţi fineţea mişcărilor.

Şi, într-adevăr, un studiu publicat în 2002 de Universitatea Yale, SUA, arată că medicii chirurgi antrenaţi cu ajutorul unui simulator de operaţii laparoscopice au făcut, la prima lor intervenţie, o treabă mult mai bună decât colegii lor care nu beneficiaseră de antrenament virtual: au fost mai eficienţi şi au făcut mai puţine erori.

Un alt studiu, realizat în Danemarca, în cadrul a 7 secţii de obstetrică-ginecologie din spitale, a arătat şi el că medicii antrenaţi cu ajutorul unui simulator de operaţii laparoscopice au obţinut, la o evaluare comparativă, scoruri mult mai mari faţă de medicii dintr-un grup de control, care nu făcuseră astfel de pregătire: medicii antrenaţi virtual au obţinut un scor de 33 de puncte (echivalând cu o experienţă obţinută prin practicarea a 20-50 de intervenţii de acest tip), în vreme ce ceilaţi chirurgi au obţinut un scor mediu de 23 de puncte, corespunzând experienţei pe care ar fi dobândit-o în urma efectuării a doar 5 intervenţii asemănătoare.

Concluzia: deşi un simulator nu poate niciodată reproduce INTEGRAL complexitatea situaţiilor ce pot fi întâlnite în cursul unei intervenţii chirurgicale reale, îl ajută imens de mult pe chirurg „să-şi facă mâna”, cum se spune – să dobândească acea subtilă şi desăvârşită coordonare dintre ochi, creier şi mână, care poate face diferenţa între o operaţie reuşită şi una ratată.

Deja profesorii universitari şi medicii îndrumători din secţiile de chirurgie văd în simulatoarele de operaţii şi o unealtă didactică utilă, în viitor, pentru evaluarea şi departajarea studenţilor şi a rezidenţilor (nu există încă un cadru legal pentru aceasta, deoarece foarte puţine spitale îşi pot permite asemenea dotări extrem de costisitoare). Dar dincolo de aspectul didactic, stă ceva mult mai important: siguranţa şi confortul pacienţilor, şansele lor la viaţă şi sănătate, care depind enorm de priceperea chirurgului, atunci când situaţia impune o operaţie.