Atunci când ne naştem suntem liberi: liberi să trăim, liberi să iubim, liberi să facem alegeri, liberi să ne bucurăm de viaţă.
Creştem şi începem să învăţăm că“trebuie” să mulţumim pe cineva, să corespundem, să ne încadrăm, să ne conformăm pentru a fi acceptati, iubiţi, bucuroşi de viaţă. Pentru că tot ceea ce ne dorim este afecţiune şi siguranţa, suntem dispuşi să renunţăm la noi înşine, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, şi să devenim ceea ce vor alţii doar pentru a dispune de cele două resurse.
În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru, o accentuare a controlului asupra vieţii noastre, aspect care coincide cu renunţarea la sinele nostru, nu ne poate aduce decât suferinţă, deoarece afecţiunea şi siguranţa sunt deja resurse care fac parte din viaţa noastră. “Credem că afecţiunea şi siguranţa sunt resurse exterioare, dar ele fac parte din cel mai ascuns şi intim loc ale fiinţei noastre. Paradoxal, crezând că dacă renunţăm la controlul asupra sinelui nostru doar pentru a deveni ceea ce doresc alţii să devenim, vom renunţa şi la afecţiune şi siguranţă. Greşit! De ce? Pentru că aceste două resurse fac parte din sinele nostru încă de când suntem în pântecul mamei. Aşa-zisa libertate de care credem că ne vom bucura dacă ne mulăm personalitatea conform dorinţelor celorlalţi este, în fapt, cea mai elaborată formă de captivitate în care avem nenorocul de a intra”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.
Specialistul afirmă că putem analiza ca exemplu deja utilizat ca studiu de reacţie psiho-emoţională de către mulţi psihologi şi traineri, un obicei întâlnit în junglele din Africa: “pentru a captura maimuţele din Africa rapid şi în siguranţă, cu scopul de a fi duse la grădinile zoologice, oamenii folosesc nişte vase lungi, cu gâtul îngust şi destul de grele în care pun o mână de nuci sau fructe.
Citeşte continuarea pe
Rador.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: