Goana după uraniu

Metalul
metalelor

Conform datelor ştiinţifice din domeniul chimiei şi al fizicii,
uraniul este un metal alb-argintiu, cu numărul atomic 92 – atomul
de uraniu are 92 protoni şi acelaşi număr de electroni, dintre care
6 sunt electroni de valenţă.

• Răcirea misterioasă a planetei Uranus, în sfârșit explicată! Ce se întâmplă cu gigantul de gheață?
• Oamenii de știință de la NASA au găsit tunelurile unui „oraș secret” sub gheața din Groenlanda

Densitatea sa este cu 70% mai ridicată decât cea a plumbului,
dar nu este atât de dens precum aurul sau tungstenul.

Se găseşte în mod natural în zăcăminte de concentraţie redusă în
sol, roci şi apă, fiind extras din minereurile care îl conţin,
denumite uraninite în limbaj specific.

Când este prelucrat şi rafinat prin metode speciale,
uraniul se prezintă sub forma unui metal cu radioactivitate scăzuta
şi cu duritate mai mică decât a oţelului. Este puternic
electro-pozitiv şi slab electro-conductor, maleabil, ductil şi slab
paramagnetic. Uraniul reacţionează cu aproape toate elementele
nemetalice şi cu compuşii lor, reactivitatea crescând în funcţie de
temperatură. Este dizolvat de acidul clorhidric şi
azotic.

De ce este atât de
preţios?

Uraniul este foarte căutat atât în aplicaţiile civile, cât şi în
cele militare.

În domeniul armelor, este folosit mai ales în producerea de
proiectile de toate calibrele, cu aplicaţie penetrantă ridicată.
Mai pe scurt, cele mai eficiente proiectile antitanc, rachete
anti-buncăr sau cartuşe contra vestelor antiglonţ au capete
perforante alcătuite din uraniu sărăcit în combinaţie cu 1-2% alte
elemente chimice. La impact, densitatea şi duritatea
acestor proiectile distrug şi cele mai avansate
blindaje.

Dar perioada de glorie a uraniului în industria militară a
început în ultimele zile ale celui de al doilea Război Mondial,
când periculosul metal a fost folosit drept elementul-cheie în
materialul explozibil a cărui fisiune duce la exploziile nucleare
de tristă amintire. Dacă în vremurile Războiului Rece existau doar
două tipuri de bombe nucleare, una pe bază de uraniu-235, iar alta
ceva mai complicată, activată de plutoniu-239 derivat din
uraniu-238, în zilele noastre există bombe mult mai puternice,
alcătuite dintr-un „miez” de plutoniu încastrat în uraniu; aceste
noi instrumente ale morţii folosesc o mixtură de tritiu şi deuteriu
(izotopi ai hidrogenului) în procesul de fisiune nucleară.

Sectorul civil s-a folosit de uraniu în rol de
combustibil pentru centralele energetice nucleare. Motivul? Un
singur kilogram de uraniu-235, în urma unei fisiuni complete poate
produce o cantitate de energie de circa 80 de terajouli, adică
aceeaşi energie produsă prin arderea a 3.000 de tone de
cărbune.

Înainte de folosirea sa în industria energetică, aplicaţiile
uraniului erau apreciate în arta fotografică, unde nitratul de
uraniu avea rol de toner; uraniul este, de asemenea, utilizat
pentru fabricarea filamentelor lămpilor, în industria pielii şi a
lemnului (pentru vopsire), în microscopia electronică (pentru
mărirea contrastului imaginilor) şi pentru datarea radiometrică a
rocilor.

De ce este atât de
periculos?

Oamenii pot fi expuşi radiaţiilor vătămătoare ale uraniului şi
ale compuşilor acestuia prin inhalarea de praf radioactiv sau prin
contactul cu apă şi hrană contaminată.

Cantitatea de uraniu din aerul obişnuit este foarte mică şi nu
dă motive de îngrijorare. Totuşi, persoanele care lucrează în
fabrici în care se procesează fertilizatori pe baza de fosfaţi sau
cele trăiesc în apropierea terenurilor unde se trage cu muniţie ce
conţine uraniu sărăcit, sau pur şi simplu lucrează în extracţia şi
prelucrarea uraniului, trebuie să fie conştiente de pericolele
situaţiei.

Uraniul se acumulează în special în oase, ficat, rinichi
şi în organele genitale. Pe lângă faptul că este radioactiv,
uraniul este şi extrem de toxic. Lista bolilor şi diverselor
afecţiuni provocate oricărui organism viu este pur şi simplu
şocantă.

Apare o criză a
uraniului?

Circa 96% din rezervele globale de uraniu sunt deţinute de 10
ţări. Producţia mondială de uraniu de acum doi ani a fost de circa
50.000 de tone, cea mai mare cantitate fiind extrasă din Kazahstan.
Australia este şi ea un jucător important pe piaţa uraniului: nu
numai că deţine 23% din rezervele mondiale, dar pe teritoriul său
există cel mai mare zăcământ din lume, celebrele mine Olympic Dam,
din sudul ţării. Statele Unite rămân cel mai mare consumator de
uraniu, cu o medie de 9.000 de tone consumate anual.

În aceste condiţii, cererea tot mai mare de uraniu
venită atât din partea statelor puternic industrializate, cât mai
ales din partea noilor economii emergente, între care se detaşează
China, India şi Turcia, va duce inevitabil la o criză a uraniului
cu reverberaţii puternice în domenii strategice precum industria
militara sau cea energetică.

Un raport oficial întocmit de experţii Uniunii Europene la
nivelul anului 2001 stipula încă de pe atunci că resursele mondiale
de uraniu vor mai ajunge doar pentru 42 de ani de exploatări. Cu
toate acestea, energia produsă în reactoarele nucleare acoperă de
abia o fracţiune din necesarul energetic mondial, fapt care va
forţa omenirea să optimizeze producţia de energie electrică via
hidrocentrale, centrale eoliene şi să caute alte forme de energie
alternativă.

Un alt studiu estimativ – mai optimist – susţine că rezervele de
uraniu ale planetei ne-ar putea ajunge şi 85 de ani, cu condiţia –
capitală – de a se inventa o tehnologie prin care să se poată
exploata uraniul care se găseşte în concentraţii infime în apele
Oceanului Planetar. Conform datelor oficiale, un număr de 11 ţări,
printre care România şi Ungaria, şi-ar fi epuizat deja rezervele
interne de uraniu, iar dacă doresc ca programele lor nucleare să
mai continue, trebuie să apeleze la importuri.

Teoria scăderii consumului de uraniu a fost stabilită în
anul 1956 de către cercetătorul King Hubbert. Acesta susţinea că,
dacă ciclul combustibilului nuclear ar putea fi închis cumva,
uraniul poate deveni o resursă regenerabilă.

Înapoi la situaţia actuală, este evident că, odată cu scăderea
producţiei de uraniu, preţul acestuia va creşte până la cote foarte
mari. Aceasta în condiţiile din prezent, în care costul uraniului
este de doar 9% din cheltuielile totale ale unei centrale
energetice nucleare. Dacă la nivelul anului 2001, preţul uraniului
era de 6,40 $/livră (1 livră= 453 g), anul trecut se ridicase până
la valoarea de 46,50 $/livră. În aceste condiţii, „goana” după
uraniu a devenit, aşadar, un fenomen cât se poate de real. Viitorul
ne va da în mod sigur răspunsul adecvat asupra graficului său.