Monogamia umană – stare naturală sau construcţie culturală?

Pornind de la această premisă şi de la scandalul în care au fost
implicaţi Bill Clinton şi Monica Lewinsky, psihologul american
Christopher Ryan şi soţia sa, medicul psihiatru Cacilda Jethá, au
cercetat originile sexualităţii umane, iar rezultatele le-au
publicat în cartea intitulată Sex at Dawn: The Prehistoric
Origins of Modern Sexuality.

Concluzia acestora? Monogamia, departe de a fi naturală, este o
inovaţie socială aplicată de oameni doar în ultimele 10
milenii.

• Kamala Harris, prima femeie vicepreședinte din istoria Americii. Atunci când Joe Biden a efectuat o colonoscopie,…
• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…

Ce a fost înainte de
monogamie

În urmă cu câteva milioane de ani, Homo erectus, strămoşul
omului, a renunţat la sistemul de înmulţire tipic gorilelor, în
care un mascul alfa se lupta cu alţi masculi pentru a câştiga
accesul la un grup de femele. În locul acestuia, Homo erectus a
trecut la un model în care cei mai mulţi dintre masculi aveau acces
la femele.

Oamenii există în forma anatomică actuală de aproximativ 200.000
de ani, atingând acum 50.000 de ani starea comportamentală evoluată
denumită de antropologii americani „behavioral modernity„.
Aceasta este definită prin trăsăturile distinctive faţă de alte
primate şi de strămoşi, printre care se numără uneltele avansate,
comerţul şi trocul între grupuri, folosirea pigmenţilor şi a
bijuteriilor pentru decoraţiuni, arta figurativă (picturile
rupestre, petroglife, figurine), muzica, jocul şi
înmormântarea.

Cea mai timpurie dovadă a cultivării pământului datează din
jurul anului 8.000 î.e.n., adică de acum 10.000 de ani, însă
planeta era în bună măsură ocupată de grupuri de
vânători-culegători chiar şi acum câteva sute de ani.

În societăţile de tip vânător-culegător egalitarismul
constituie strategia cea mai bună pentru supravieţuire, iar
studiile efectuate asupra societăţilor contemporane de acest tip
din Africa sau Australia au confirmat acest lucru. În aceste
societăţi, resursele sunt împărţite în mod egal între membri,
bunăstarea grupului fiind esenţială pentru existenţa sa. Hrana este
împărţită în mod echitabil între membrii grupului, copiii sunt
alăptaţi de mai multe femei, iar intimitatea persoanei nu există.
Acest principiu este aplicat şi în privinţa relaţiilor sexuale,
membrii grupului având mai mulţi parteneri în acelaşi timp, fără
reţineri, aceasta fiind situaţia normală în societăţile
studiate.

Structura corpului reflectă, de altfel, promiscuitatea
preistorică a omului: testiculele masculului uman sunt mai mari
decât ar avea nevoie un primat monogam; acestea se află în
exteriorul corpului, unde sunt vulnerabile, iar temperatura mai
scăzută permite consevarea spermei pentru a permite ejaculări
multiple. Gorilele au testicule mici în comparaţie cu corpul lor
masiv, pentru că avantajul asupra celorlalţi masculi se câştigă cu
ajutorul corpului, nu al spermei. Cimpanzeii, în schimb, au
testiculele mari, pentru că mai mulţi masculi copulează cu aceeaşi
femelă într-un timp scurt. Astfel, ei nu concurează cu ceilalţi
masculi prin fizic, ci prin spermă, iar testiculele mari îi ajută
să producă o cantitate mare de lichid seminal. În majoritatea
speciilor, proporţia dintre testicule şi corpul masculului este un
bun indicator al numărului de parteneri sexuali pe care îi va avea
un animal.

De asemenea, membrul sexual al masculului uman este mai mare şi
mai gros decât al celorlalte primate de pe Terra; lungimea sa
permite plantarea spermei într-o zonă mai puţin accesibilă a
vaginului, iar forma unică a penisului uman permite evacuarea din
vagin a spermei competitorilor. Gorilele şi gibonii, la fel ca
restul mamiferelor în rândul cărora nu se întâlneşte o competiţie
de acest tip, nu sunt echipate anatomic pentru a concura în
plantarea lichidului seminal.

Alte amănunte care indică faptul că strămoşii noştri aveau
relaţii intime multiple vin din anatomia feminină: sânii femeilor
sunt mai mari decât ar fi nevoie dacă singurul lor rol ar fi cel ce
ţine de hrănirea copiilor. De asemenea, capacitatea femeilor de a
avea orgasme multiple, alături de vocalizările copulatorii
(sunetele pe care acestea le emit în timpul actelor sexuale, ce au
rol de a incita ceilalţi masculi din grup), indică un trecut în
care strămoaşele femeilor de astăzi aveau relaţii sexuale cu mai
mulţi bărbaţi.

Care este situaţia în rândul
primatelor apropiate genetic de oameni?

Monogamia este un fenomen extrem de rar în rândul mamiferelor.
Din aproximativ 4.000 de specii, doar câteva sunt monogame, printre
care castorii şi alte rozătoare, liliecii, câteva specii de vulpe,
câteva animale copitate şi un număr mic de primate – gibonii,
tamarinii şi saguinii. În schimb, aproximativ 92% din cele 9.700 de
specii de păsări sunt monogame. De aceea,
când cercetătorii doresc să studieze comportamentul animalelor
monogame, de cele mai multe ori fac experimente pe păsări.

Monogamia nu caracterizează niciun primat ce trăieşte în grupuri
mari şi are dese interacţiuni sociale. Cimpanzeii şi maimuţele
bonobo sunt fiinţe sociale, extrem de inteligente şi care trăiesc
pe pământ, la fel ca «rudele» lor cele mai apropiate, oamenii.

Din punct de vedere genetic, cimpanzeii şi maimuţele bonobo se
aseamănă mai mult cu oamenii decât cu gorilele, urangutanii sau
maimuţele. ADN-ul nostru diferă de cel al cimpanzeilor şi al
maimuţelor bonobo în proporţie de doar 1,6%, ceea ce reprezintă o
diferenţă mult mai mică decât cea dintre elefantul indian şi cel
african, de exemplu.

Singura maimuţă monogamă, gibonul, trăieşte în Asia de sud-est
în structuri sociale restrânse, formate din cuplul mascul-femelă şi
din puii lor şi care trăiesc izolate pe teritorii de 30-50 de
kilometri pătraţi. Ele nu părăsesc niciodată copacii şi nu
interacţionează cu alte grupuri de giboni. De asemenea, nu prezintă
o inteligenţă dezvoltată şi nu copulează în alt scop decât cel al
reproducerii.

Maimuţele bonobo sunt fiinţele cele mai apropiate de oameni din
punct de vedere al comportamentului (şi al ADN-ului, alături de
cimpanzei).

Atât femelele umane, cât şi cele bonobo copulează de-a lungul
ciclului menstrual, ca şi în timpul lactaţiei şi al sarcinii. În
schimb, femelele cimpanezilor sunt active sexual de-a lungul a doar
25%-40% din ciclul lor menstrual. În timpul ovulaţiei, femelele
cimpanzeilor copulează de 6-8 ori pe zi, răspunzând invitaţiilor
tuturor masculilor din grup.

Maimuţele bonobo prezintă o sexualitate extrem de dezvoltată, ce
nu are doar rol de reproducere. La fel ca în cazul oamenilor,
perioada ovulaţiei femelelor de bonobo este necunoscută masculului,
astfel că ambele specii au relaţii sexuale de-a lungul întregii
luni.

Copiii omului şi puii de bonobo se dezvoltă mult mai încet decât
cei ai cimpanzeilor, ei începând să se joace cu semenii lor abia la
vârsta de un şi jumătate, mult mai târziu decât puii de
cimpanzeu.

Ca şi în cazul oamenilor, femelele de bonobo revin în grupul
social imediat după naştere, întreţinând relaţii sexuale la doar
câteva luni după acest eveniment.

La fel ca oamenii, maimuţele bonobo folosesc mai multe poziţii
sexuale, femelele preferând poziţia ventral-ventral (aşa-numita
„poziţie a misionarului” în cazul oamenilor), iar masculii
preferând penetrarea din spate. De asemenea, cuplurile de bonobo
se privesc în ochi atunci când se sărută sau când copulează,
lucru care nu este întâlnit la cimpanzei. O altă asemănare între
oameni şi maimuţele bonobo este localizarea vulvei, aflată la
ambele specii între picioare şi fiind accesibilă din faţă, spre
deosebire de cimpanzei şi alte primate, la care este aceasta este
orientată spre spate.

Dacă în rândul cimpanzeilor şi a altor primate activitatea
sexuală are un rol strict reproductiv, atât maimuţele bonobo cât
şi oamenii folosesc sexualitatea în scopuri sociale, precum
reducerea tensiunilor, aprofundarea ataşamentului între parteneri,
dezamorsarea conflictelor şi chiar în scopul distracţiei.

Cercetătorii care au studiat interacţiunile între cuplurile de
maimuţe bonobo au descoperit că acestea se aseamănă foarte mult cu
cele umane: partenerii se ţin de mâini, îşi sărută palmele şi
picioarele şi chiar utilizează limba când se sărută. Înaintea unui
act de copulaţie, maimuţele bonobo îşi privesc îndelung partenerii
în ochi.

Oamenii şi maimuţele bonobo folosesc sexualitatea pentru
plăcere şi pentru aprofundarea prieteniilor. Acestea sunt singurele
specii descoperite până acum în rândul cărora sexul nonreproductiv
este o caracteristică definitorie.

Majoritatea speciilor din lumea animală copulează doar în
perioada în care femela ovulează, în scopul reproducerii. Au fost
identificate doar două specii care întreţin acte sexuale des, în
scopuri nonreproductive: oamenii şi maimuţele bonobo. În rândul
ambelor specii, media numărului de acte sexuale per naştere este de
câteva sute, dacă nu chiar câteva mii, un număr mult mai mare decât
în rândul celorlalte primate.

Monogamia, produsul
agriculturii

Dacă oamenii au trăit timp de milioane de ani în grupuri
poligame, când am adoptat monogamia ca principal mod de organizare
socială? Toate dovezile par să indice că monogamia este produsul
schimbărilor culturale produse de trecerea de la societăţile de tip
vânător-culegător la cele bazate pe agricultură

Până acum 10.000 de ani, când omenirea a început să evolueze de
la societăţile de tip vânător-culegător, odată cu descoperirea
agriculturii, monogamia era inexistentă. Odată cu aşezarea în
comunităţi şi perfecţionarea agriculturii, hrana putea fi stocată
pe termen mai lung. Apariţia proprietăţii private şi dezvoltarea
capacităţii de a stoca resurse au făcut ca paternitatea să devină
un element esenţial al societăţii umane.

Pentru a obţine hrana pe care până atunci o culegeau sau o
vânau, oamenii erau nevoiţi să planteze grâne, să îngrijească
pământul, să construiască sisteme de irigaţii, să culeagă grânele
şi să stocheze hrana rezultată. Pentru a o apăra era nevoie de
ziduri şi alte structuri de apărare, printre care şi armate, care
iarăşi necesitau resurse.

Pe măsură ce agricultura a fost adoptată ca mijloc de trai,
pământul a început să fie deţinut pe viaţă şi moştenit de
generaţiile următoare. Astfel, odată ce proprietatea privată a
înlocuit proprietatea comună, investiţia parentală a unui mascul
într-un copil a crescut, astfel că importanţa paternităţii a
crescut. Bărbaţii doreau să ştie cu siguranţă că resursele lor vor
ajunge la progeniturile proprii, şi nu ale altcuiva, aşa că au
impus un sistem nou, care să asigure acest lucru.

Odată ce oamenii au început să locuiască în comunităţi agricole,
societatea s-a schimbat profund. Proprietatea privată înseamna că
fiecare trebuia să cunoască limitele proprietăţii sale. Acest lucru
este reflectat şi în Biblie, de cea de-a 10-a poruncă: „Să nu
pofteşti nevasta aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui
tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul
lui, nici măgarul lui, nici un alt lucru care este al aproapelui
tău”. Tot de aici se poate observa că rolul pe care femeia îl
juca în societate s-a schimbat: dacă în societăţile de tip
vânător-culegător aceasta juca un rol central, fiind considerată
egală, în societăţile bazate pe agricultură ea a devenit o altă
posesiune a bărbatului, alături de ogor şi de animalele din
gospodărie.

Dovezile arheologice arată că agricultura nu a reprezentat un
pas înainte pentru omenire: scheletele găsite arată că abia după ce
oamenii au trecut la acest tip de societate au început să sufere de
foamete. Agricultura a însemnat o înrăutăţire a condiţiilor de trai
în toate societăţile ce au adoptat acest sistem. Săpăturile
arheologice efectuate în Grecia şi Turcia arată că oamenii ce
trăiesc astăzi pe aceste teritorii sunt, în medie, mai scunzi decât
strămoşii lor de dinaintea răspândirii agriculturii. Populaţia
urbană a Europei nu a atins longevitatea de care se bucurau
strămoşii vânători-culegători decât la mijlocul secolului al
19-lea.

Trecerea omului de la societatea de tip vânător-culegător la
cea bazată pe agricultură reflectă povestea căderii din Rai:
populaţiile de tip vânător-culegător petrec 20% din timp pentru
obţinerea hranei, restul fiind dedicat activităţilor sociale;
proporţia este inversată în cazul agricultorilor, care muncesc din
greu pentru a-şi obţine hrana. De asemenea, dacă plăcerile sexuale
în cazul societăţilor „primitive” erau dese, comune şi nu erau
considerate a fi anormale, în societatea bazată pe agricultură,
care a adoptat monogamia, acesta a devenit o sursă de ruşine.

Adoptarea agriculturii a avut însă un mare avantaj pentru
omenire: chiar dacă a scăzut calitatea vieţii, fertilitatea a
înregistrat o creştere spectaculoasă. Înainte de agricultură,
populaţia la nivel global se dubla la fiecare 250.000 de ani.
Atunci când strămoşii noştri au început să cultive pământul pentru
hrană, au început un ciclu fără de sfârşit: deţinerea a unei fâşii
mai mari pământ permitea obţinerea unei cantităţi mai mari de
hrană. Cu mai multă hrană puteau fi crescuţi mai mulţi copii, care
puteau oferi ajutor în agricultură şi care permiteau extinderea
armatei. Această extindere, la rândul ei, crea o cerere mai mare de
resurse, care necesita mai mult pământ, ce putea fi obţinut prin
lupta cu alte grupuri.

Pentru a controla aceste resurse, din ce în ce mai preţioase,
bărbatul a folosit instrumentul monogamiei pentru a gestiona
comportamentul sexual al partenerei sale. Practic, monogamia
codifică proprietatea bărbatului asupra capacităţii reproductive
feminine. Infidelitatea feminină este pedepsită cu moartea în
toate cele 3 religii abrahamice.

De-a lungul istoriei, societăţile patriarhale au recurs la
diferite metode pentru a ţine „sub lacăt” femeile, de la corsete şi
centuri de castitate până la mutilarea genitală şi chador-ul ce
acoperă întreg corpul, cu excepţia ochilor. Dacă în evul mediu
femeile erau arse pe rug pentru vrăjtorie, în istoria recentă
reprimarea acestora s-a produs cu invocarea ştiinţei, fiind
inventate boli precum nimfomania, respinse între timp de
comunitatea ştiinţifică.

În ciuda metodelor dure prin care s-a încercat condamnarea
adulterului, acesta este întâlnit în continuare în toate
societăţile. Dacă monogamia ar fi o trăsătură naturală a
oamenilor, de ce şi-ar risca atâţia oameni reputaţia, familia şi
cariera pentru a obţine ceva contrar naturii umane? Dacă
monogamia ar fi starea naturală a unei relaţii, n-ar fi fost nevoie
în decursul evoluţiei societăţii umane de reglementări legale,
norme morale sau de ameninţări cu moartea pentru ca omul să fie
convins să acţioneze în conformitate cu propria sa natură, adică
să-şi cultive relaţia monogamă.

În cazul bărbaţilor, monogamia nu a fost aplicată cu aceeaşi
stricteţe. Prostituţia este un fenomen străvechi, observat în toate
culturile în care normele morale impuneau monogamia. Celebrul
filozof Arthur Schopenhauer nota în secolul al 19-lea că „sunt
80.000 de prostituate doar în Londra; şi ce sunt acestea dacă nu
sacrificii pe altarul monogamiei?”. Carl Jung îi menţiona lui
Freud într-o scrisoare datată 30 ianuarie 1910 părerea sa despre
căsătorie: „O premisă obligatorie pentru o căsătorie de succes,
găsesc eu, este permisiunea de a fi infidel”.

Cultura occidentală nu este singura ce tolerează infidelitatea
masculină. În Arabia Saudită şi în Egipt există o formă a
căsătoriei intitulată Nikah Misyar (căsătoria călătorului),
care permite bărbaţilor să aibă relaţii sexuale în timpul
călătoriilor lungi fără a încălca credinţa musulmană; 80% dintre
aceste „căsătorii” sunt urmate de divorţ. Musulmanii şiiţi au
Nikah Mut’ah („căsătoria de plăcere”), aceste „căsătorii”
fiind cu durată fixă; bărbaţii pot avea oricâte astfel de
„căsătorii temporare”

În Moscova este acceptată infidelitatea masculină din cauza unui
dezechilibru demografic: astăzi trăiesc în capitala Rusiei cu 10%
mai multe femei decât bărbaţi, care au murit pe capete de-a lungul
celor două războaie mondiale şi ca urmare a gulagurilor staliniste.
Femeile care nu tolerează infidelitatea partenerului îşi găsesc cu
foarte mare greutate unul, relatează jurnalista Iulia Joffe într-un
articol publicat pe portalul Slate.

De ce înşală bărbaţii? Studiile arată că, pe măsură ce
bărbaţii îmbătrânesc, nivelul testosteronului din corp scade.
Aceleaşi cercetări arată că monogamia accelerează acest proces:
bărbaţii căsătoriţi au un nivel al testosteronului mai mic decât al
bărbaţilor de aceeaşi vârstă ce nu au parteneră. Cea mai mare
scădere se observă în cazul noilor tătici. În schimb, în cazul
bărbaţilor căsătoriţi ce au fost infideli, nivelul testosteronului
era mai mare decât în rândul celor fideli.

Celebrii doctori Masters şi Johnson, pionieri ai cercetării în
sexualitatea umană, au observat că bărbaţii sunt mai puţini
interesaţi de parteneră din punct de vedere sexual odată cu
trecerea timpului. Însă tot aceştia au notat că interesul faţă de
parteneră revine dacă bărbatul are o amantă mai tânără. Alfred
Kinsey, alt mare cercetător al sexualităţii umane, susţinea că
„indubitabil, masculul uman ar fi promiscuu de-a lungul întregii
sale vieţi dacă nu ar exista restricţii sociale”.

Asta nu înseamnă, însă, că toţi bărbaţii sunt predispuşi la
infidelitate. Cercetările recente arată că bărbaţii se situează pe
un spectru larg, de la poligamie totală la monogamie totală. O genă
care codifică un receptor al vasopresinei (hormon cu acţiune
vasoconstrictoare şi antidiuretică secretat de hipofiza
posterioară) ar putea fi cheia acestei variaţii. Când cercetătorii
au inserat această genă în creierul unui şoarece de câmp, acest
animal promiscuu a devenit monogam. Masculii care aveau o versiune
mai lungă a acestei gene receptor petreceau mai mult timp cu puii
lor şi prezentau o preferinţă mai mare pentru partenerele lor,
chiar şi atunci când li s-a oferit şansa unei cuplări cu o femelă
tânără şi fertilă. Astfel, monogamia masculină pare a fi, cel
puţin parţial, prestabilită de genele pe care fiecare individ le-a
moştenit.

Care este viitorul relaţiilor
umane?

Structura corpului uman, infidelitatea întâlnită în toate
culturile, promiscuitatea primatelor înrudite cu noi şi absenţa
monogamiei în oricare dintre primatele sociale sugerează că oamenii
nu sunt monogami prin natură.

Totuşi, dacă familia nucleară este structura naturală spre care
tind cei mai mulţi oameni, de ce societăţile şi religiile
contemporane consideră necesar ca aceasta să fie susţinută cu
ajutorul unei legislaţii favorabile şi al taxelor reduse?

Iar dacă, într-adevăr, familia nucleară este structura naturală
în societatea umană, de ce din ce în ce mai puţini aleg acest mod
de organizare? În SUA, familiile nucleare constituiau 45% din
populaţie în 1970, însă reprezintă doar 23.5% din populaţia
americană de astăzi. De asemenea, în anii 1930 84% dintre
gospodăriile americane erau formate din cupluri căsătorite (cu sau
fără copii). Astăzi, cuplurile căsătorite reprezintă mai puţin de
50% din gospodăriile americane, iar cuplurile ce locuiesc împreună
fără a se fi căsătorit au înregistrat o creştere spectaculoasă: de
la 500.000 în 1970, la 5.000.000 în 2008!

Coabitarea capătă teren în tot mai multe ţări europene (fiind
mai pronunţată în cele nordice). În Danemarca, Suedia şi Norvegia,
50% din copiii născuţi în ultimii ani nu sunt produsul unei
căsătorii între părinţi. În 2009, 53.4% dintre copiii născuţi în
Bulgaria proveneau din părinţi necăsătoriţi. Chiar şi în ţările mai
conservatoare din Europa, copiii din relaţii neconcretizate în
căsătorie reprezintă circa 40% din total.

Din ce în ce mai multe guverne europene recunosc că familia
nucleară nu este singura structură socială viabilă, şi oferă
ajutoare financiare mamelor singure şi susţinere pentru
reintegrarea în forţa de muncă. De asemenea, anumite state din
nordul Europei au introdus obligativitatea concediului postnatal
pentru bărbaţi, pentru a reduce inegalitatea salarială între sexe.
Statisticile recente arată că femeile reprezintă mai mult de 50%
din persoanele ce urmează o educaţie superioară, pentru prima dată
în istoria societăţilor occidentale.

Toate aceste amănunte, corelate cu o mai bună înţelegerea a
naturii sexuale umane şi cu existenţa testelor ADN ce pot confirma
paternitatea cu uşurinţă indică o reorientare a societăţii spre
sporirea autonomiei şi autorităţii recunoscute femeilor.

În acest context, este de aşteptat o abordare francă a
relaţiilor interumane, în care noile amănunte ce explică natura
umană să joace un rol central. Doar o abordare sinceră, bazată pe
înţelegerea naturii umane, poate avea un rezultat pozitiv.

Studiile efectuate asupra societăţilor în care femeile se bucură
de tot mai multe drepturi, indiferent de cultura de care aparţin,
arată că acestea tind să fie tolerante şi relaxate. Rămâne de văzut
dacă viitorul imediat va confirma acest fapt.