Secretele celebritatii. Cu celebritatea la psihiatru (II): Metamorfoza

Individul? Un vehicul

Anna Oliverio Ferraris, psihoterapeut si profesor de psihologie
la Universitatea La Sapienza din Roma, studiaza de multi ani
raportul pe care copiii si adultii il instaureaza cu
mass-media si influenta pe care acestea o exercita asupra
publicului. In lucrarea ei intitulata
„Metamorfoza unui succes virtual”, ea ne
aminteste despre acele vremuri demult apuse, cand convingerea
comuna era ca faimei trebuie sa-i corespunda merite
speciale, virtuti, competente speciale. „Oamenii simteau
nevoia sa inscrie personajul aparut pe scena publica intr-un flux
structurat de evenimente. Ii atribuiau semnificatii universale.
Multi vedeau in el intruparea unui semn divin, altii fructul unei
dedicari personale sau produsul unor calitati exceptionale”.

• Test de cultură generală. Cum sunt stabilite cursurile valutare?
• Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a…

Prin urmare, eroii erau faimosi pentru curajul sau
exceptionalul faptelor lor si lasau semne de nesters in inimile
contemporanilor lor si in istorie. Sfintii erau celebrati pentru
bunatatea si abnegatia de care dadeau dovada si amintiti la
distanta de secole. Regii, suveranii erau si ei in general (desi nu
de toata lumea) respectati si aclamati, considerati drept puncte de
referinta, simboluri ale identitatii nationale, poate si pentru ca
erau instalati in rolul respectiv in numele unei vointe divine.
Poeti, artisti, oameni de stiinta, mari inovatori, descoperitori de
pamanturi indepartate, reprezentau pietrele milenare ale istoriei
culturale ale unei tari si ale umanitatii, cu care fiecare, inca de
pe bancile scolii, era obisnuit sa se identifice.

La inceputul secolului XIX, scriitorul si eseistul William
Hazlitt, unul dintre primii cercetatori care a studiat faima si
celebritatea, explica in volumul „Spiritul
Timpurilor” cum faima obtinuta facand fapte nobile
sau valoroase putea fi „depreciata” de dorinta de glorie personala.
Asta deoarece individul trebuia sa fie doar un vehicul: era
Dumnezeu cel care se exprima prin intermediul eroilor si al marilor
figuri ale istoriei si culturii.

Specialistii considera semnificativ faptul ca inca din acele
vremuri incepea sa fie simtita nevoia de a distinge faima
de „celebritate”, adica cea nascuta din simpla
notorietate, doar o „ostentatie individuala”. Inca de-atunci se pot
asadar intrevedea semnele premonitorii ale nasterii unui
public care iubeste manifestarile de grandoare mai mult decat
grandoarea reala, notorietatea mai mult decat meritul si in ultima
instanta, mai mult „maimutareala” decat autenticul.

Concomitent cu transformarile sociale si culturale care au
traversat ultimele doua secole, observatorii cei mai atenti ai
fenomenului au inceput sa remarce greutatea pe care o detinea
publicul (din ce in ce mai numeros, tot mai mult „o masa”) in
definirea popularitatii unei persoane. Cei care considerau ca in
atribuirea meritului trebuia sa se tina cont de marile modele din
trecut si de o scara a valorilor justificata din punct de vedere
moral, priveau cu ingrijorare la noile si obscurele criterii pe
care de-acum se construia notorietatea.

Cum s-a produs metamorfoza? Motivele sunt multiple – culturale,
istorice, politice, stiintifice, tehnologice, economice, considera
Ferraris.

Conceptele de virtute, munca, merit, eroism, geniu,
sacrificiu, faima, au palit tot mai tare in fata celor de
celebritate, diva, idol, notorietate, popularitate. „Eroul
se distingea prin faptele sale. Celebritatile prin imaginea lor.
Geniul se creeaza pe sine insusi. Celebritatile sunt create de
media. Inovatorii si marii lideri sunt recunoscuti ca atare in baza
unor evaluari si sedimentari confirmate in decursul timpului.
Celebritatea este insa creatura barfei, a opiniei publice, a
ziarelor, a televiziunii, iar parabola ei temporala poate fi extrem
de scurta”, explica psihologul.

O celebritate “oarecare”

Potrivit istoricului american David Boorstin, autorul lucrarii
„The Image”, un factor determinant l-a
constituit si convingerea democratica a egalitatii
universale, care a trezit suspiciuni cu privire la superioritatea
unui om fata de altul, la faptul ca talentul ar fi trebuit premiat
sau investit cu merite si puteri speciale. La o privire
mai atenta, persoana exceptionala, scrie Boorstin, a fost
dintotdeauna un personaj antidemocratic; chiar si atunci cand a
incetat a se mai vorbi de „scanteie divina”, s-a facut oricum
referire la o forma de superioritate „incomoda”.

Daca se mai ia in calcul si faptul ca in secolul XX personaje
carismatice si cu mare impact emotional la nivelul multimilor
precum Hitler, Mussolini, Stalin, Franco si Mao au antrenat forme
de totalitarism sangeros, nu e greu de inteles de ce unii sunt
convinsi ca democratia nu are nevoie de mari lideri, unii
refuzand chiar figura traditionala a eroului.

De altfel, prezentele carismatice sunt chiar jenante pentru
democratii. In Statele Unite de exemplu, unde Hollywood, Disney
Corporation si alte industrii ale spectacolului isi raspandesc
modelele, oamenii politici care ocupa pozitii inalte fac eforturi
pentru a da dovada de gusturi si preferinte „plebee”, stiluri de
viata similare celor ale electoratului lor. Pentru ca marea
majoritate a oamenilor ii accepta si ii voteaza pentru ca in ei se
pot oglindi si recunoaste.

In acelasi fel, multe personaje din lumea spectacolului
sunt admirate, urmarite si „divinizate” nu pentru ca in ele
transpare scanteia divina, ci pentru ca seamana cu oameni
oarecare. Comparandu-se cu ele, spectactorul nu risca sa
se simta inferior, inadecvat, ci egal sau de multe ori chiar
superior. Iata si unul dintre motivele care in opinia
specialistilor stau la baza succesului pe care-l inregistreaza
reality-urile.

Si totusi, in marea complexitate psihologica care le
caracterizeaza pe fiintele umane, exigenta egalitatii
coexista de multe ori cu o nevoie de semn opus precum nevoia de
modele, de mituri. Iar aceasta forma de scindare, care da
la iveala o disonanta intre opinii si nevoi psihologice, intre
rationalitate si emotii, intre ratiune si impulsuri este destul de
frecventa.

Ea ne ajuta sa intelegem de ce, de exemplu, pentru electorii
sai, un politician celebru trebuie sa fie „unul ca toti ceilalti”,
sa-i reprezinte, dar este admis si ca acesta sa traiasca intr-un
palat si sa se sustraga tuturor normelor care regleaza viata de zi
cu zi a oamenilor obisnuiti.

Invingatori vs resemnati

Si gandirea stiintifica si analizele psihologice si-au avut
rolul lor in redimensionarea eroului si insinuarea indoielii cu
privire la maretia anumitor figuri mitice. Istoriografia
stiintifica si biografiile critice ale secolului XX au pus in
evidenta faptul ca adeseori in vietile marilor oameni ai trecutului
este greu de separat realitatea de legenda: povestile
despre razboinici, monarhi, sfinti, artisti, transmise din
generatie in generatie, s-ar fi putut naste mai mult din dorintele
si aspiratiile naratorului si ale poporului decat din realitatea
obiectiva a faptelor.

Astazi stim ca memoria anumitor personaje a fost complet
transfigurata de mit, chiar daca acest proces de mutatie ar fi
putut avea o importanta functie de coeziune pentru un popor si i-ar
fi permis unei comunitati sa-si dobandeasca identitatea.

Si in literatura eroul pozitiv, cel care face fapte
mari, invinge raul si propriile slabiciuni, a pierdut teren
progresiv in favoarea invinsului, a celui slab, a victimei,
antieroului. In multe romane si piese de teatru ale
secolului XX, de la Luigi Pirandello la Tomasi di Lampedusa, de la
Tennessee Williams la Arthur Miller, rolul principal este recitat
de un personaj care se resemneaza in fata circumstantelor.

La fel, imaginatia multor regizori de cinema a
„conspirat” impotriva figurii invingatorului. In viata
reala, insasi Lady Diana a fost o eroina invinsa, care suferea, se
imbolnavea, gresea, era tradata si repudiata si prin limitele si
erorile ei se situa la nivelul oamenilor obisnuiti, ramanad in
acelasi timp pe piedestalul ei regal.

La ora actuala, marea parte a personajelor faimoase sunt
mai ales „populare”, sunt adica urmarite de public nu pentru ceea
ce fac sau pentru meritele lor, ci pentru ca sunt dezinvolte,
dotate cu „appeal”, capabile si hotarate sa fie in centrul
atentiei. Devin cunoscute pentru ca apar in mass-media.
Rolul lor consta in a se arata, in a da o imagine despre ei care
poate intr-un fel sau altul atrage atentia spectatorilor, a-i
surprinde, uneori excita si in ultima instanta a-i distra. Cu cat
apar mai mult, cu atat devin mai vizibili. La un moment dat, numele
lor apare in topurile personajelor cele mai populare care
actioneaza ca un soi de volan al vizibilitatii.

Un rol acoperit si de publicatiile tabloide si emisiunile de
televiziune bazate pe barfe, unde asa-zisele celebritati apar
pentru a vorbi despre ele si despre ceilalti, povestesc fapte
reale, partial modificate sau inventate in totalitate, cu privire
la chestiune personale si intime, cu unicul scop de a se
pozitiona in centrul atentiei, de a uimi publicul, de a-l
soca si pana la urma de a avea un pretext de a aparea pe scena
publica, alimentandu-si astfel propria notorietate. Este tocmai
acesta mecanismul, observa Boorstin, prin care in media
ajung sa se invarta creaturi aproape „virtuale”, a caror
vizibilitate nu se bazeaza pe nimic altceva decat pe vizibilitaa in
sine.

In spatele lor insa, de multe ori, invizibil dar tangibil, se
afla o riguroasa munca a expertilor in imagine si in strategii de
comunicare.

Pigmalion Made in Hollywood

Aceasta activitate s-a nascut in anii ’20-’30 in California,
cand creatorii de imagine de la Hollywood au inceput sa
umfle personalitatea actorilor, sa le fabrice notorietatea sau cel
putin s-o sustina de la nastere, si in acelasi timp sa
formeze gustul unui public avid dupa noutate si surprize, polimorf
din punct de vedere cultural si social, increzator in comunicatele
oficiale, gata sa evalueze grandoarea cu metrul vizibilitatii.

Obiectivul primar al industriei de marketing al imaginii
a devenit acela de a convinge publicul ca un anumit personaj este
„unic” din punct de vedere al capacitatilor, look-ului sau
originalitatii; cu rezultate cu atat mai eficiente cu cat
munca expertilor a fost mai discreta, cand n-au „transpirat”
strategiile si scopurile, pentru ca, nu-i asa, „produsul” trebuie
sa fie unul „100% natural”. Dezvoltarea noilor tehnologii, a
stiintelor comportamentale, a marii industrii cinematografice au
creat toate o perspectiva noua, cea conform careia
persoanele exceptionale pot fi „construite”.

Evolutia pe care in literatura a avut-o povestea lui
Pigmalion din antichitate si pana in zilele noastre este
ea in sine considerata de experti semnificativa. In povestea lui
Ovidiu, Afrodita, zeita dragostei este cea care-i sare in
ajutor lui Pigmalion pentru a transforma statuia perfecta de femeie
realizata de acesta intr-o femeie reala. In versiunea
moderna a lui George Bernard Shaw insa,
interventia divina a fost inlocuita de cea umana (profesorul de
fonetica Henry Higgins, care prin interventiile lui „stiintifice”
reuseste sa transforme o tanara din popor intr-o doamna din inalta
societate). In comedia lui Bernard Shaw obiectivul transformarii nu
este insa aviditatea, setea de bani sau orgoliul, ci dorinta
depasirii limitelor.

„Personajul celebru nu e nici bun nici rau, nici mare
nici insignifiant. Este un pseudo-eveniment uman. A fost construit
cu intentia de a satisface asteptarile noastre exagerate de
grandoare. Este neutru din punct de vedere moral. Nu este
produsul unei conspiratii sau al unui grup care promoveaza viciul
sau nimicul, ci este realizat de oameni onesti si muncitori cu un
nivel etic ridicat, care fac munca de a ne informa si educa. Este
creat de noi toti, de toti aceia care vrem sa-l vedem la televizor
si vorbim despre el cu prietenii”, considera Daniel Boorstin, in
opinia caruia, intr-o societate a pseudo-evenimentelor,
oricine poate deveni o celebritate cu conditia sa ajunga in
mas-media si sa ramana acolo.

In ultima vreme, capacitatea de a transforma oameni normali in
staruri si celebritati a devenit atat de sofisticata, iar
avantajele generate de o vizibilitatea mare atat de dorite incat
putem intalni principiul lui Pigmalion pus in opera practic in
orice domeniu al existentei, sustine si profesorul de marketing
Philip Kotler. „Persoanele pot fi transformate in celebritati si
comercializate ca atare in orice domeniu, de la cel al
show-biz-ului la lumea politicii, a afacerilor si a medicinei”. Iar
industria nu actioneaza dintr-un capriciu, ci conform unui
plan; nu din orgoliu, ci pentru profit.

Prostul satului, gasculita si rebelul

Desigur (si din fericire) nu intotdeauna obiectivul clientului
si al agentului sau este atins, fie pentru ca nu toti clientii au
acelasi „aptitudini” pentru celebritate, fie pentru ca agentul are
si el limitele lui si nu este un magician; sau poate doar din cauza
competitiei acerbe care exista in acest domeniu. De asemenea,
uneori vizibilitatea de una singura nu este suficienta:
pentru a deveni o celebritate si a capata acea aura de magie care-i
„hipnotizeaza” pe cei din jur, trebuie sa intri in pielea unui
personaj.

Trebuie sa imbraci o personalitate definibila si publicizabila,
care sa poate fi usor incadrata intr-unul dintre arhetipurile
clasice ale momentului, un tip simplificat si recognoscibil cu
priza la public. Ce inseamna sa intrupezi o tipologie clara si bine
definita explica Orin Klapp in eseul „Heroes, villains
and fools”.

Potrivit acesteia, pentru a nu-si pierde timpul degeaba,
un aspirant / o aspiranta la celebritate trebuie sa se
impuna potrivit unuia dintre arhetipurile clasice sau
contemporane (cum ar fi batranul intelept, vrajitoarea,
frumosul, clovnul, greierele, profesorul, victima, prostul satului,
durul, gasculita, rebelul); se va face imediat recognoscibil si
inteles in ochii publicului larg, mult mai usor si rapid decat daca
ar prezenta o personalitate complexa si articulata. Motivul?
Exista un public foarte numeros caruia nu-i place sa faca
efort, care vrea personaje usor de recunoscut si care se enerveaza
cand starul preferat se schimba, daca din rau devine dintr-o data
bun sau daca Superman isi dezvaluie slabiciunile.

Specialistii considera cazul Marilyn Monroe,
cea care si-a adaptat propriul aspect la arhetipul „zeita
dragostei”, drept cel mai elocvent exemplu. Poseda indiscutabil
premisele fizice si psihologice pentru a intra in rolul respectiv,
dar pentru a fi transformata in produsul perfect, hollywoodian
100%, la 20 de ani i-a fost remodelat maxilarul, nasul si chiar a
sufeir un implant de par. Personajul Marylin a facut „scoala”, a
devenit un simbol al secolului XX, un adevarat model pentru
celelalte „zeite” care aveau sa vina.

Dar o alta caracteristica a celebritatilor si starurilor
este si aceea ca sunt intersanjabile, se pot inlocui una pe alta in
lumina reflectoarelor fara sa provoace schimbari relevante in
sistem: cand pe firmamentul notorietatii sclipirea unei
stele incepe sa paleasca sau dispare, o alta apare pregatita sa
preia rolul.

De altfel, in scurt timp, cele 15 minute de celebritate prezise
de Andy Warhol pentru fiecare dintre noi nu vor mai exista ca si
concept, inlocuit mai degraba de cel conform caruia fiecare dintre
noi va fi faimos in ochii a 15 persoane. De-acum, Internetul – unde
fiecare poate controla instantaneu de cate persoane este citit,
observat si (eventual) apreciat -, ameninta sa creeze un nou
standard al notorietatii.

Internetul este un rezervor de
micro-celebrtati, considera David Weinberger, cercetator
la Harvard Berkman Center for Internet and Society. Si nu conteaza
ca de numele multora cel mai probabil n-ati auzit niciodata:
aceasta este tocmai caracteristica celebritatilor web-ului, cea
care o face foarte diferita de cele care populeaza tabloidele
(Paris Hilton, de exemplu). Tinand cont de schimbarile sociale in
act, si celebritatea trebuie sa reflecte descentralizarea
informatiei.

Toti famosi pentru o zi? Nu, cel mai probabil toti faimosi in
opinia cuiva.

_____________________________

Citeste aici prima parte a
articolului.

Cu cateva luni in urma,
o stire aparuta in presa internationala anunta cu surle si trambite
ca in creierul multor oameni exista anumiti neuroni activati
selectiv la vederea lui Oprah Winfrey si Halle Berry (mi-e si frica
sa intreb cine le activeaza romanilor neuronii?!!!) Forta
celebritatii sau ciudatenie a mintii umane? Greu de spus. Cert este
ca, potrivit oamenilor de stiinta, protagonistii lumii
spectacolului detin nu numai capacitatea de a penetra foarte
profund in creierul nostru, ci si (vai!) pe aceea de a ramane acolo
o perioada de timp nedeterminata. Afla mai multe despre secretele
celebritatii!