Şi tu eşti cyborg? Şi eu!

Amber Case, cercetător antropolog care studiază de mulţi ani relaţia om-computer, nu ezită să afirme, ori de câte ori are prilejul, că, de fapt, cam toţi oamenii familiarizaţi cu computerul, din societatea occidentală, sunt cyborgi. De vreme ce am ajuns atât de legaţi de tastatură şi ecran pentru a lucra şi a comunica, înseamnă că acestea au devenit, practic, prelungiri ale fiinţei noastre.

Să fie acesta un aspect semnificativ al evoluţiei în acţiune? Poate că asistăm la apariţia unei noi subspecii de Homo sapiens, înzestrată cu ecrane şi butoane care, chiar dacă nu sunt concrescute organic cu corpul nostru, sunt, cu toate acestea, prelungiri ale noastre – cel puţin ale minţii noastre -, într-atât de strânsă a devenit relaţia noastră cu ele.

• Quincy Jones, omul care știut să facă totul mai bine decât oricine altcineva din divertisment. Producătorul…
• Test de cultură generală. Care este diferența dintre arta modernă și arta contemporană?

Dacă ne mulţumim să ne referim, totuşi, la piesele artificiale aflate în contact permanent cu corpul nostru şi care ne ajută mobilitatea şi ne ascut simţurile – asta fiind o descriere mai apropiată de conceptul de cyborg, aşa cum ni l-au băgat în cap cărţile şi filmele -constatăm că, şi aşa, printre noi sunt o mulţime de cyborgi.

Nu e vorba numai despre oameni ca artistul Neil Harbisson – primul cyborg „cu acte în regulă” – sau despre uimitoarele proteze avansate – adevărate membre bionice, unele chiar controlate cu puterea minţii – care înlocuiesc braţele ori picioarele pierdute ale unor oameni.

Dacă ne luăm după litera definiţiei din dicţionar, cyborgii mişună deja printre noi în număr mult mai mare decât credem.

Să ascultăm alte câteva păreri ale unor experţi – ei ce zic?

„Bunica ta, care are proteză de şold şi aparat auditiv, e un cyborg, cum sunt şi toţi oamenii care umblă de colo-colo cu căştile Bluetooth în urechi”, spune Kosta Grammatis, un inginer specialist în domeniu.

Deşi e cam şocant şi inconfortabil să te gândeşti la propria bunică ori la o altă băbuţă de aceeaşi vârstă ca la un cyborg, aceste doamne sunt, totuşi, în mod evident, purtătoarele unei tendinţe care se accentuează şi care, în viitor, ne-ar putea duce… cine ştie unde? Poate spre un nou mod de a înţelege conceptul de cyborg.

Din cele spuse de Kosta Grammatis, reiese că există o prăpastie între cyborgul experţilor şi cel din cultura populară.

Oamenii obişnuiţi se aşteaptă să vadă o creatură (creaţie?) precum Terminator, Robocop sau Darth Vader pentru a o numi cyborg, în timp ce oamenii de ştiinţă, care pornesc de la litera definiţiei de bază, văd peste tot cyborgi: cei care se plimbă cu căştile wireless la ureche, cei care poartă ochelari (că să nu mai vorbim de lentile de contact sau cristalin artificial implantat în ochi), cei care au inima reparată cu ajutorul unui implant de valvă mitrală sau cei care, operaţi după un accident grav, au acum în picior o tijă metalică, fără de care n-ar putea merge.

Iar dacă acceptăm aceasta perspectivă, înseamna că cyborgii umblă de mult prin lume: ce altceva era un invalid cu picior de lemn ori un pirat cu un cârlig în loc de mână? În ultimele decenii, membre protetice din materiale artificiale performante au înlocuit şi cârligul de metal, şi piciorul de lemn, dar, conceptual, lucrurile au rămas la fel.

O opinie şi mai tulburătoare: „Oamenii au fost cyborgi întotdeauna”, susţine George Landow, specialist în mijloace de comunicare digitale la Universitatea Brown, SUA. El consideră limbajul articulat drept „cea mai performantă dintre tehnologii” (nu e lipsit de logică, dacă ne gândim cât de mare a fost însemnătatea acestei achiziţii în evoluţia noastră, pentru dezvoltarea civilizaţiei umane până la stadiul actual) şi scoate în evidenţă rolul extrem de important al unor „tehnologii ale informaţiei” precum scrisul şi matematica.

Todd Winkler, profesor de muzică la aceeaşi Universitate Brown, sugerează că şi un pianist ar putea fi considerat cyborg, în virtutea strânsei legături dintre om şi instrumentul la care cântă. Chiar dacă „ştie” cum să cânte la pian, are nevoie de acest instrument pentru a o face efectiv, iar din momentul în care se aşază în faţa pianului şi ia contact cu clapele, devine, practic, una cu instrumentul şi, pe durata interpretării, e un cyborg, nici mai mult, nici mai puţin.

Însă, pentru marele public, un cyborg e, în mare măsură, un personaj ficţional aparţinând universului tehnologic al viitorului şi mai puţin o realitate din sfera socială a prezentului.

Cum spune producătorul de film Robert Spence (care, având un ochi artificial, şi-a pus în el un LED ieftin, de 5 dolari, pentru a evidenţia aspectul de „cyborg”, atunci când s-a întâlnit cu câţiva oameni de afaceri pentru a-i convinge să investească în producerea unui documentar cu această temă): tehnologiile de care deja beneficiază azi oamenii nu satisfac năzuinţele noastre legate de conceptul unui cyborg futurist – nici pe departe.

Totuşi, dacă ne întoarcem la definiţia din dicţionar… suntem deja cyborgi. Să încercăm să mai rafinăm puţin percepţia termenului: ce înseamnă cyborg în accepţia populară?

În primul rând, în viziunea noastră obişnuită, „cyborgizarea” presupune nu numai o combinaţie de natural şi artificial, ci şi potenţarea capacităţilor naturale de către adaosurile artificiale.

Un alt factor important pare sa fie conexiunea funcţională permanentă a pieselor artificiale cu corpul, iar acest aspect ne ajută să îngustăm limitele definiţiei, dacă nu vrem să spunem, ca George Landow, că, de fapt, oricine poartă haine sau o umbrelă e un cyborg.

Dacă părţile artificiale trebuie să fie în contact (cvasi)permanent cu corpul, mai sunt tot atât de mulţi cyborgi printre noi?

Încă mai sunt destui: cei care poarta regulator de ritm cardiac, de exemplu, ori un implant cochlear – un aparat auditiv intern, numit şi ureche bionică – care poate fi fi „montat” persoanelor care suferă de un anumit tip de surditate.

Aşadar, avem de ales: trebuie fie să născocim o nouă definiţie, fie să ne obişnuim cu ideea că suntem cyborgi şi gata. Uneori, nu e rău deloc – ba chiar ne poate fi de un imens folos. Depinde cum privim lucrurile şi cum înţelegem conceptul. În fond, nu mulţi ar vrea să arate ca Robocop, dar oricine preferă să audă în loc să fie surd.