Dupa gratii: in mintea detinutilor

Mintea de dincolo

Inchisoarea este un univers paralel, cu reguli extreme de dure, foarte diferite de cele din viata de-afara. Dar ce se intampla de fapt in mintea celui constrans sa treaca “dincolo”? Care sunt reactiile psihologice? Si odata reintors in libertate, cum se comporta fostul detinut?  Pentru ca, spun deopotriva fostii detinuti si specialistii, in mod paradoxal, unul dintre momentele cele mai dificile ale detentiei este cel in care ai iesit.

• INTERVIU EXCLUSIV cu Adrian Buga, istoric și consilier al Casei Regale. Erorile grave care au dus…
• Test de cultură generală. Cum a murit Shakespeare?

Vorbim cu usurinta despre concepte precum cel de pedeapsa. Dincolo de delictul comis de un infractor  –  furtul unui ou, al unui bou, infractiunea economica sau crima odioasa, problemele ce privesc succesiva pedepsire a vinovatului prin privarea de libertate sunt numeroase. Aflam din ziare despre suprapopularea din institutiile penitenciare sau despre relatiile de cumetrie ale angajatilor din sistem. Multe alte aspecte sunt insa ignorate, cele care-i intereseaza de fapt doar pe cei care au trait sau traiesc experienta de detinut. 

Multi cred ca mare parte dintre dificultatile de a trai in spatele gratiilor depind doar de organizarea din penitenciare, mai mult sau mai putin umane, mai mult sau mai putin suprapopulate. Exista insa si voci care spun ca aceleasi probleme sunt in buna masura determinate de institutia in sine. In 1975, filosoful Michel Foucault, in eseul Surveiller et punir (A supraveghea si a pedepsi. Geneza inchisorii), ii evidentia institutiei penitenciare limitele si inutilitatea.

Pacatul lui Foucault

“In cadrul noii penalitati, crima extrema este oarecum ceea ce era pacatul originar in cadrul celei vechi: foma pura a ratiunii de a fi a pedepselor”, scrie Foucault, intrebandu-se care ar putea fi utilitatea pedepsirii ei in cadrul economiei puterii punitive. “Ea ar fi utila in masura in care ar repara raul cauzat societatii. Or daca lasam la o parte pagubele propriu-zis materiale – care, chiar ireparabile, ca in cazul unui asasinat, sunt de mica intindere la scara unei intregi societati -, neajunsul pe care o crima il aduce corpului social este dezordinea pe care o introduce: scandalul pe care il provoaca, exemplul pe care il ofera, incitarea de a o repeta daca nu este pedepsita, posibilitatea de generalizare pe care o contine”.

Michel Foucault (1926-1984), filosoful si sociologul francez care a luat in colimator psihiatria, medicina, stiintele sociale si istoria sexualitatii umane.

Potrivit filosofului, pentru a fi utila, pedeapsa ar trebui sa-si asume drept obiectiv consecintele crimei; ce ne facem insa cu faptul ca influenta unei crime nu este neaparat proportionala cu atrocitatea ei. “O crima care cutremura constiinta poate adesea sa aiba un efect mai mic decat o fapta rea pe care toata lumea o tolereaza si este gata in felul ei s-o imite”, avertizeaza Foucault. 

Problemele psihologice cauzate de detentie sunt mult mai putin vizibile decat cele fizice, de multe ori nici detinutii insisi nu sunt constienti de ele. Cercetatorii spun ca experienta detentiei ii provoaca unui om leziuni similare celor suportate intr-o incaierare; si ca, la fel ca in ringul de box, adrenalina mascheaza durerea pana la final. De-abia dupa aceea ( in cazul detinutilor dupa eliberare) daunele se fac simtite.
 

Adio libertate!

Unul dintre aspectele principale ce caracterizeaza viata unui detinut comparativ cu existenta unui om normal “de-afara” este totala si fortata rupere de mediul din care provine: pierderea libertatii inseamna renuntarea involuntara la o serie de posibilitati disparute automat in momentul intrarii in inchisoare.

Detinutul este izolat de lume in inchisoare si aici trebuie sa respecte un regulament ce (la nivel formal si informal) stabileste in amanunt tot ceea ce ii este permis sau interzis; ca atare lipsa lui de autonomie este aproape totala. Inauntru, toate drepturile tale, sau cele pe care credeai ca le ai, nu mai exista.

Apoi, cel sustras fara voia lui de la normalitatea raporturilor sociale este integrat intr-un context in care pierderea libertatii se insumeaza si unei senzatii mai mult sau mai putin explicite ca propriul comportament este considerat inacceptabil din punct de vedere social.

Acest stigmat al carui simbol indirect o constituie prezenta gardienilor – reprezentantii indirecti ai societatii morale in interiorul sistemului penitenciar – constituie un plus de pedeapsa semnificativ, cu care detinutul va trebui sa se confrunte nu numai de-a lungul perioadei de detentie, dar si mult dupa aceea (cel mai probabil tot restul vietii).
 

Respectul fata de propria persoana

La “racoare”, schimbarea de tratament e profunda: detinutii sunt ca intr-o gradina zoologica, priviti si tratati ca niste animale. In interiorul inchisorii, oamenii isi pierd demnitatea, iar din aceasta optica a stigmatului este permisa sau oricum considerata irelevanta lipsa de “tact” a gardienilor in raport cu ei.

De altfel, tot aceeasi “infierare” actioneaza indirect si in reglementarea raporturilor dintre detinuti, reprezentarea degradanta furnizata de gardieni influentand imaginea detinutilor unii fata de ceilalti, adeseori intr-un cerc vicios al abrutizarii reciproce.

Avand in vedere ca inchisoarea ii ia detinutului tot ce avea, unicul lucru ramas acestuia este respectul fata de propria persoana. Ceea ce puscariasii cred despre ei insisi – infractiunea sau crima comisa de cele mai multe ori nu le lezeaza autostima intrucat este perceputa ca unica alegere posibila – si ca atare nu coincide cu reprezentarile stigmatizante propuse de mediul inconjurator.

Pedeapsa corporala

Dupa cum arata studiile in materie, individul iesit de la inchisoare si reintegrat in societate nu poate face abstractie nicicum de experientele colectionate pe parcursul detentiei, iar acestea, departe de a-i inlesni readaptarea la viata sociala, de cele mai multe ori au efecte diametral opuse.

Sa fie punctual, sa-si aduca aminte de o intalnire, sa vorbeasca cu necunoscuti, sa-si mentina tonul vocii suficient de ridicat pentru a fi auzit pe parcursul unei conversatii normale, sa intretina conversatii la fel de normale cu persoane de sex opus, sa infrunte situatii cotidiene de stres si agitatie, chiar si sa reuseasca sa doarma, toate devin adevarate drame pentru cel “reintegrat” in societate. Al carui nivel de paranoia este extrem de ridicat si a carui ura fata de autoritati este de-acum, dupa “reeducare”, una viscerala.

Desi, dupa cum spune Foucault in eseul despre geneza istitutiei carcerare, pedeapsa a incetat sa se mai bazeze pe tortura ca tehnica de producere a suferintei, obiectul ei devenind pierderea unui bun sau a unui drept, in realitate, pedepse de soiul inchisorii, privarii de libertate, nu ar fi functionat insa niciodata fara rationalizare alimentara, privatiuni sexuale, loviri, carcera. Exista un postulat care nu a fost niciodata total eliminat: este drept ca un condamnat sa sufere fizic mai mult decat ceilalti oameni, explica filosoful. 

“Pedeapsa se disociaza cu greu de adaosul de durere fizica. Ce ar putea sa insemne o pedeapsa necorporala? Daca penalitatea, in normele ei cele mai drastice  nu se mai adreseaza corpului, atunci care este obiectul ei? Raspunsul teoreticienilor e simplu, aproape evident. Pare continut de intrebare. Nu mai e vorba de corp, ci de suflet. Caznelor ce distrug corpul trebuie sa le ia locul o pedeapsa ce actioneaza profund asupra simtirii, gandirii, vointei, inclinatiilor.”

Surse: Scribd, Mediafax / Foto: Marian Laurentiu Pampu, Buffalo Report

CITESTE SI:

• Forensic Day
• Cele mai dure 10 inchisori din lume
• Creierul moral