Decreţeii – generaţia copiilor născuţi de frica morţii

La scurt timp după ce a ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu a încercat să pună în practică visul său măreţ, în care doar el credea cu adevărat. Dorea să conducă o ţară prosperă şi cât mai populată, să formeze “omul nou”, născut, crescut şi dedicat în totalitate idealului comunist.

Grandoman ca orice dictator, pentru el totul se reducea la cifre, nu la oameni. Agricultura trebuia să asigure o anumită producţie anuală la hectar, fabricile să producă sute de kilograme de oţel pe cap de locuitor, iar populaţia ţării să crească la 30 de milioane. Cum anume, ce sacrificii trebuiau făcute pentru asta, cât aveau să sufere oamenii din cauza acestor proiecte absurde? – erau întrebări fără importanţă pentru el, simple detalii.

• „A fi regină este supraestimat”. Regina Iordaniei: „Suntem mai puternici atunci când ascultăm”
• Test de cultură generală. Cine a fost partenerul lui Mozart?

Din acest punct de vedere, Decretul 770, care interzicea prin lege avortul, poate fi asemănat cu sinistrul experiment demografic Lebensborn, lansat de Heinrich Himmler, în 1935, prin care dorea oprirea avorturilor şi stimularea naşterilor, pentru a obţine o rasă ariană superioară. Comparaţia este făcută de istoricul Adrian Cioroianu.

Dar Ceauşescu nu avea carisma lui Himmler, iar românii nu au vrut să asculte orbeşte ordinele „iubitului conducător”. Ei au găsit imediat soluţii, au improvizat cum au putut, pentru a scăpa de aberanta lege menită să stimuleze forţat natalitatea, să transforme copiii în simple cifre, în statistici demografice care trebuiau îndeplinite asemeni planului cincinal.

Nicolae Ceauşescu citind discursul de Anul Nou, 1 ianuarie 1978    (Foto: Arhivele Naţionale)

Astfel a început o dramă care a durat 24 de ani, din 1966 până în 1989, la căderea regimului comunist. În această perioadă peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor ilegale, deşi numărul este probabil mult mai mare, acestea fiind doar datele înregistrate oficial.

Multe decese erau consemnate drept septicemie sau insuficienţă renală, complicaţii care apăreau de regulă tot în urma avorturilor. Numărul femeilor rămase mutilate pe viaţă sau infertile în urma acestor proceduri pseudomedicale disperate este, de asemenea, greu de estimat.

Tot atunci au venit pe lume peste 2 milioane de copii – “decreţeii”, cum au fost porecliţi ulterior – copii născuţi nu din dragoste, ci din frică, lăsaţi să trăiască doar pentru că părinţii lor s-au temut să vor plăti cu viaţa sau cu libertatea  dacă vor încerca să scape de ei.

Mulţi dintre aceşti copii sunt acum oameni împliniţi, au familie şi o carieră, dar unii din ei au sfârşit în chinuri, pentru că au avut ghinionul să se nască bolnavi sau cu un handicap.

Au murit sau au supravieţuit la limită, abandonaţi în orfelinate comparate cu lagăre de exterminare, unde nu primeau nici hrană, nici medicamente, nici măcar o minimă afecţiune umană.

Povestea lor a ieşit la iveală abia în 1990, când o televiziune din Germania a filmat condiţiile înfiorătoare în care trăiau, neştiuţi de nimeni, orfanii cu handicap de la Cighid.

Cei asemeni lor erau consideraţi de regimul comunist nişte rebuturi, care consumau inutil resursele şi aşa puţine ale societăţii şi care trebuiau eliminaţi, mentalitate identică celei promovate de nazişti în cadrul proiectului Lebensborn. Copiii bolnavi, pe care oricum nu îi dorea nimeni, nici măcar familia lor, erau aruncaţi, ca puii de găină din incubatoare, care nu corespundeau standardelor.

„Omul nou” al lui Ceauşescu, asemeni arianului lui Hitler, trebuia să fie perfect sănătos, chiar dacă nu prea avea acces la hrană, trebuia să aibă aptitudini sportive şi să fie educat în spiritul regimului pe care urma să-l slujească cu devotament până la moarte.

„O atrocitate istorică”

În anul 1957 autorităţile române au dat o lege care făcea legal avortul la cerere (interzis iniţial de o lege din 1948). Măsura fusese luată tocmai pentru că efectele negative asupra sănătăţii femeilor, în cazul avorturilor ilegale, erau evidente şi cereau măsuri urgente.

Astfel, până în anul 1966, româncele au avut această opţiune, la care apelau frecvent, mai ales din cauza lipsei altor metode eficiente de contracepţie. Anul 1966 a înregistrat un record negativ de naşteri, iar guvernul comunist a intrat în alertă.

Pe 2 august 1966 a avut loc la Neptun şedinţa Comitetului Executiv al Comotetului Central al PCR, unde a fost discutat un studiu demografic cu rezultate considerate îngrijorătoare. Nicolae Ceauşescu era convins că natalitatea scăzută era doar din cauza legislaţiei care permitea avorturile, nu a situaţiei economice dificile.

Ceuşescu dorea ca fiecare româncă să aibă cel puţin 4 copii    (Sursa: Decreţeii, în regia lui Florin Iepan)

Astfel, pe 2 octombrie 1966 a fost promulgat Decretul 770, care interzicea avortul la cerere, intervenţia fiind posibilă doar în anumite condiţii stricte. Iată textul legii:

Art. 1.
Întreruperea cursului sarcinii este interzisă.

Art. 2.
În mod cu totul exceptional, întreruperea cursului sarcinii va fi autorizată potrivit prevederilor art. 5, în cazurile in care:

a) sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlaturat printr-un alt mijloc;

b) unul dintre părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar sau care determină malformaţiuni congenitale grave;

c) femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale;

d) femeia este în vârstă de peste 45 de ani;

e) femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;

f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Art. 3.
Întreruperea în cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua în primele trei luni ale sarcinii. În caz exceptional, când se constată o stare patologică gravă care pune în pericol viaţa femeii, întreruperea cursului sarcinii se poate face până la şase luni.

Din punctul de vedere al autorităţilor comuniste, legea era menită să protejeze familia şi să încurajeze naşterile. Ceauşescu, provenind dintr-o familia săracă, cu 10 copii, care au crescut în condiţii deplorabile, nu putea înţelege de ce unele femei nu îşi doreau mai mult de 2-3 copii şi de ce se plângeau că nu aveau cu ce să îi hrănească.

Peste noapte, româncele s-ar trezit obligate să devină mame fără voia lor. Cele care încercau să facă avort, singure acasă sau apelând la persoane fără pregătire medicală, riscau să moară sau să ajungă în stare gravă la spital şi apoi la închisoare. Şi cei care le ajutau riscau închisoarea.

„Decretul a reprezentat o ingerinţă extrem de gravă în spaţiul de libertate personală, intimă a femeilor. În mod firesc, dreptul de a decide cu privire la propriul corp aparţine persoanelor, indivizilor, şi nicidecum vreunei autorităţi exterioare. Avortul, operaţiile estetice, donarea de organe, orientarea sexuală etc sunt chestiuni în care doar persoanele în cauză trebuie să decidă. Sunt singurele în măsură să decidă în virtutea dreptului de control asupra propriului corp”, a declarat pentru Descopera.ro sociologul Marian-Gabriel Hâncean, lector la Universitatea din Bucureşti.

Dintr-odată, această stare de normalitate s-a schimbat radical.

„Statul, în virtutea planificării economice centralizate, devenea un soi de instanţă morală care ştia ce este BINE pentru societate şi implicit pentru femei. În numele unei dezvoltări industriale programate pe cicluri cincinale, discutabilă în multe din aspectele sale, autorităţile statului urmăreau creşterea natalităţii (…) Trebuie punctat aici un aspect important. Naşterea unui copil este o experienţă personală şi intimă. Aceasta aparţine exclusiv femeilor. Indiferent de profilul societăţii şi de regimul politic, rolul statului trebuie limitat şi specificat extrem de riguros. În relaţia Stat-femeie, în contextul maternităţii, preferinţele femeilor trebuie să domine preferinţele statului. Din această perspectivă, intervenţia statului în probleme ce ţin de sfera intimă şi individuală a femeilor nu este nimic altceva decât o atrocitate istorică”, adaugă Gabriel Hâncean.

În primii ani, Decretul şi-a atins scopul. În 1967 natalitatea s-a dublat, iar în perioada 1967-1972 s-au născut peste 2 milioane de copii, cei mai mulţi fără să fie doriţi de familii, numiţi acum „decreţei” sau „copiii decretului”, pentru că au venit pe lume doar datorită acestei legi.

Din anii 1970 natalitatea a început să scadă din nou, iar în 1983 revenise deja la cifrele din 1966. Asta pentru că româncele începuseră să apeleze tot mai mult la diferite soluţii extreme, pentru a scăpa cu orice preţ de sarcina nedorită.

Mijloace contraceptive nu existau, importurile de pilule anticoncepţionale au fost interzise şi puteau fi cumpărate doar de pe piaţa neagră, din Ungaria, fiind însă accesibile doar femeilor cu bani şi relaţii.

Puţini medici acceptau să mai facă avorturi la cerere, pentru că îşi riscau cariera şi chiar libertatea. Uneori, ei puneau diagnostice false, cum ar fi hepatită sau diabet, pentru a avea un motiv ca să facă avort femeii care dorea asta, dar riscau foarte mult, pentru că toate spitalele erau atent verificate de oameni trimişi special de Securitate.

Aceştia verificau toate fişele medicale şi vizitau alături de doctori toate cazurile suspecte, deseori asistând chiar la operaţii sau la avorturile care erau autorizate.

Contracepţie cu suc de lâmâie şi avort pe masa din bucătărie

Astfel, femeile care rămâneau însărcinate fără să vrea apelau în disperare de cauză la leacuri băbeşti şi sufereau de obicei singure acasă. Mutau mobila, făceau băi reci sau foarte fierbinţi, foloseau diferite plante sau chiar îşi introduceau muştar sau suc de lămâie în vagin, efectele fiind, evident, îngrozitoare pentru sănătate.

Multe din aceste încercări, extrem de dureroase, erau zadarnice şi atunci femeia ajungea, ca ultimă soluţie, la bătrâne sau la măcelari ori mecanici, care se ofereau să le scape de sarcina nedorită, pe masa din bucutărie, contra unei sume frumoase de bani.

Aici, cu doar un căluş în gură în loc de anestezic, femeia erau supusă unor chiuretaje barbare, fără instrumente sterile şi fără ca persoana care le făcea avortul să aibă cu adevărat un minim de cunoştinţe medicale.

Nu-i de mirare că multe femei mureau sau sufereau complicaţii în urma cărora rămâneau mutilate şi infertile pe viaţă. Deseori, ele ajungeau câteva zile mai târziu tot la spital, unde medicii aflau ce se întâmplase şi nu prea aveau cum să le mai ajute.

Orice caz de acest fel trebuia raportat imediat autorităţilor, care veneau şi începeau anchetarea femeii chiar pe patul de spital. Dacă pacienta nu recunoştea tot ce făcuse şi nu divulga numele celui care a ajutat-o să avorteze, risca să moară, pentru că medicii nu primeau aprobare s-o îngrijească.

Medicii îngrijesc o femeie la spital, după ce a suferit complicaţii în urma unui avort    (Sursa: Decreţeii, în regia lui Florin Iepan)

“Metaforic vorbind, avortul a fost scos din spital şi din zona medicală instituţionalizată formal şi a fost aruncat într-o zonă a practicilor informale şi a unei pieţe negre. În acest context, avortul devenea posibil prin intermediul unor reţele sociale informale. Aceste reţele informale reprezentau mecanismul de funcţionare a unei pieţe negre, o piaţă a femeilor care doreau întreruperea de sarcină şi a celor care furnizau astfel de servicii contra cost. Intermedierea dintre cele două părţi se realiza prin reţele de cunoscuţi, prieteni, familie, în care încrederea era un atribut central”, adaugă Gabriel Hâncean.

Un caz celebru de furnizor de servicii de acest fel pe piaţa neagră este Trandafira, care a stat mulţi ani după gratii pentru că făcea avorturi ilegale, dar se mândreşte şi acum că a ajutat chiar şi soţii de securişti „să scape de belea”.

Povestea ei a fost relatată într-un film de propagandă, „Ilustrate cu Flori de Câmp”, prin care regimul comunist a încercat să le sperie pe femei şi să le convingă să nu facă niciodată avort.

Adevărata poveste a Trandafirei este spusă însă în documentarul “Decreţeii”, realizat de regizorul Florin Iepan. Tot în acest documentar aflăm detalii cutremurătoare mărturisite de femeile care au ajuns, în disperare de cauză, „pe masa din bucătărie.”

În anul 1985, deja în plin declin demografic, din punctul de vedere al comuniştilor, autorităţile au recurs la o măsură care le întrece pe toate prin cruzime şi cinism.

O tânără muncitoare de la APACA, moartă în urma unui avort ilegal, a fost plimbată în sicriu prin curtea fabricii, ca să fie exemplu pentru toate colegele ei, care ar fi fost tentate să recurgă şi ele la această soluţie. Slujba religioasă i s-a făcut în faţa colegilor şi a familiei, inclusiv în prezenţa copiilor ei, rămaşi orfani.

Femeile care lucrau în întreprinderi erau obligate să facă anual un control ginecologic, iar medicul consemna orice semn care ar fi putut indica sarcina sau un avort. Cele care erau gravide urmau să fie monitorizate lunar până când năşteau.

Greu de imaginat cum se simţeau acele muncitoare, aduse cu forţa, în grup, la cabinetul medicului, care era nevoit să consulte chiar şi 60 de femei pe zi. În loc să aibă încredere în el, medicul desemnat de întreprindere ajunsese să fie privit ca un duşman.

Partenerii femeilor care ajungeau în această situaţie delicată şi doreau să facă avort evitau de obicei să se implice prea mult în momentul în care apărea „beleaua”. Astfel, femeile se trezeau singure, acuzate de multe ori că “nu au fost atente” şi lăsate să se descurce singure, cum puteau.

„Ceea ce este însă evident şi cert sunt experienţele emoţionale prin care au trecut femeile care s-au confruntat cu problema avortului (ruşine, teamă, disperare, durere fizică şi psihică, deznădejde). Aceste emoţii au fost extrem de puternice şi din păcate, din cauza naturii pe care au avut-o, experimentarea lor a fost exclusiv privată, intimă, individuală. Este greu de stabilit rolul pe care ar fi trebuit să îl aibă bărbaţii în situaţia acestei drame. Sau dacă există vreun comportament din partea bărbaţilor care ar fi atenuat drama psihologică a unui avort. Pe de altă parte, în mod categoric, experienţa avortului ar fi trebuit să scoată în evidenţă din partea bărbaţilor comportamente de parteneriat emoţional (susţinere şi suport emoţional). Drama femeilor care au trecut prin practica avortului a fost exacerbată, în foarte multe cazuri, de ignoranţa şi lipsa de implicare ale bărbaţilor”, spune Gabriel Hâncean.

Sexul, pe principiul “mai răruţ e mai drăguţ”

Ceauşescu visa la un stat cu peste 30 de milioane de locuitori, în care femeile să muncească 8 ore pe zi în fabrici şi uzine, apoi să se întoarcă acasă fericite la copiii lor (cât mai mulţi, cel puţin 4), pe care-i înveţe câte făcea partidul pentru viitorul lor.

Îi vedem pe aceşti copii, mulţi dintre ei decreţei, cântând fericiţi la serbări, costumaţi în şoimi ai patriei şi pionieri. Cât mai mulţi copii însemna mai mulţi viitori membri de partid, oameni care să îşi dedice viaţa în slujba PCR şi să clădească măreţul viitor la care visa Ceauşescu.

Comuniştii erau convinşi că o româncă putea deveni mamă fără probleme chiar şi la 49 de ani.

Viaţa idilică prezentată în filmele de propagandă era însă o minciună, un film atent regizat. În realitate, mamele cu greu îi puteau creşte chiar şi pe cei 2-3 copii pe care îi aveau acasă, mâncarea era din ce în ce mai puţină, de proastă calitate şi se găsea doar după ore în şir de stat la cozi.

Rafturile farmaciilor erau şi ele aproape goale, medicamentele fiind foarte puţine, mai ales în anii 1980, când Ceauşescu a decis să oprească toate importurile, pentru a plăti datoria externă a ţării.

Şoimii Patriei    (Foto: Arhivă Personală)

Iată de ce pentru cele mai multe femei apariţia unui alt copil era o adevărată dramă, însemna o gură în plus de hrănit. Medicul ginecolog Mircea Oninescu povesteşte în documentarul regizat de Florin Iepan cum reacţionau femeile după ce erau obligate să dea naştere unui copil nedorit:“După ne se năştea copilul, când îl scoteam din mamă şi îl arătam lui Dumnezeu, eu eram fericit, dar mama începea să-l blesteme, îmi zicea să-l iau de acolo, să-l arunc la gunoi, toate aveau o reacţie de respingere care mă îndurera teribil.”

Desigur, de multe ori, părinţii acceptau în timp copilul nedorit şi ajungeau să-l iubească, relaţia lor devenind în final una normală, dar alteori aceşti copii ajugeau la orfelinate, mai ales dacă erau rezultatul unor aventuri ocazionale.

Astfel, cea mai sigură soluţie pentru a evita o sarcină nedorită şi un avort, cu toate complicaţiile şi riscurile pe care le presupunea, rămânea abstinenţa.

Metoda calendarului, prin care contactul sexual era programat la date fixe, în funcţie de menstruaţia femeii, era singura disponibilă, dar foarte riscantă, pentru că multe femei au ciclul menstrual neregulat şi este foarte greu de stabilit zilele în care sunt fertile.

De aceea, multe cupluri au decis să rărească tot mai mult relaţiile intime, care deveniseră adevărate evenimente. Nici măcar atunci femeile nu se puteau bucura cu adevărat, pentru că, după ce avea loc fericitul şi rarul „eveniment”, orice zi de întârziere a menstruaţiei era o tragedie, un semn rău, iar stresul acesta afecta şi mai mult echilibrul hormonal şi starea psihică.

“Imposibilitatea de a accesa mijloace contraceptive arunca relaţiile sexuale într-o zonă de risc cu implicaţii extrem de importante în sfera socială. Spre exemplu, apariţia unei sarcini nedorite era un risc extrem de mare, care afecta direct femeia şi schimba radical proiectul de viaţă al acesteea. Şi indirect, relaţiile pe care femeia în cauză le avea cu partenerul de viaţă şi cu cercul social de apropiaţi (familie, prieteni etc)”, explică sociologul Gabriel Hâncean.

Singurele femei care putea face avort la cerere erau ţigăncile, pentru că această etnie era considerată de comunişti nedemnă să dea naştere „omului nou”.

Pentru români însă, o familie fără copii era echivalentul unei trădări faţă de ţară, de aceea comuniştii au şi întrodus taxa de celibat şi de nuliparitate. Tinerii căsătoriţi care nu aveau copii erau obligaţi să achite un impozit de 10% din venitul lunar.

Sistemul fusese introdus şi în alte state sovietice, de către Stalin, dar taxa era de obicei mai mică, între 6-8%.

În România, iniţial impozitul viza doar cuplurile căsătorite şi fără copii, dar din anul 1977 a fost aplicat şi celibatarilor, adică oricărui bărbat de 25-50 de ani şi oricărei femei de 20-45 de ani, care nu avea copii.

Omorâţi de cei pe care i-au condamnat să se nască

Ajunşi la vârsta adolescenţei, unii decreţei au împărtăşit soarta părinţilor, trezindu-se fără să vrea cu un copil în braţe, deseori la vârste la care ar fi trebuit să-şi continue educaţia.

Dar aceşti tineri nu aveau acces la educaţie sexuală, acesta era un subiect tabuu. Puteau găsi câteva informaţii doar în cărţile de medicină sau în cele destinate proaspetelor mame, alături de sfaturi legate de îngrijirea bebeluşului.

Astfel, educaţia sexuală, ca şi sfaturile despre cum să eviţi sau să scapi de o sarcină, ajunseseră doar vorbe şoptite pe ascuns între prietene, care rareori conţineau informaţii corecte.

Şi testele de sarcină de atunci se făceau prin metode primitive. Acum 40 de ani însă, în spitalele din România nu existau alte metode ştiinţifice, femeile gravide fiind diagnosticate în urma reacţiei unor broaşte la contactul cu urina lor.

La un moment dat însă, autorităţile au oprit şi aprovizionarea cu aceste broaşte, astfel că stocul s-a redus foarte mult, iar puţinele exemplare care mai trăiau ajunseseră aşa de extenuate că nu mai reacţionau normal şi prin urmare dădeau un diagnostic greşit.

Din păcate, diagnosticul broaştei era acceptat ca probă în instanţă şi putea fi considerat dovada unui avort, femeilor fiindu-le extrem de greu să demonstreze prin alte mijloace că de fapt nu fuseseră niciodată însărcinate.

Decreţeii mai aveau de depăşit o mare problemă, pe care nimeni n-o anticipase. În primii ani ai Decretului, numărul copiilor născuţi fusese foarte mare, mai mare decât estimaseră probabil autorităţile. Astfel, deşi s-au suplimentat locurile în creşe, grădiniţe şi şcoli, micuţii învăţau la grămadă, în schimburi, chiar şi 40 de copii într-o clasă.

Era bătaie mare pe locurile la liceele şi facultăţile bune, un adevărat circ la repartizarea în câmpul muncii. Tocmai pentru că au trecut prin toate aceste greutăţi, copii şi mai târziu tinerii generaţiei comandate de Ceauşescu au ajuns să fie adevăraţi luptători, oameni puternici, ambiţioşi şi hotărâţi.

Pionierii, fotografie de grup    (Foto: Arhivă Personală)

Din acest punct de vedere, am putea fi tentaţi să credem că proiectul de formare a „omului nou” a fost, măcar parţial, un succes. Dar tocmai aceşti tineri au fost cei care nu au ezitat să iasă în stradă în decembrie 1989, ca să-şi decidă, pentru prima dată, singuri şi liberi, viitorul. Ambiţia, curajul şi entuziasmul lor s-au transformat din calităţi lăudate de propaganda comunistă în singurele arme eficiente împotriva sistemului.

Jumătate dintre cei care au murit împuşcaţi la Revoluţie au fost decreţei, născuţi între anii 1966-1972. Laurenţiu Ştefănescu, un „copil al decretului”, a făcut parte din plutonul de execuţie, care i-a împuşcat pe soţii Ceauşescu în decembrie 1989.

„Când Ceauşescu a semnat Decretul (…) şi-a semnat de fapt condamnarea la moarte, pentru că atunci m-am născut eu”, a declarat el în documentarul regizat de Florin Iepan. „Da, el era Tătuca, aşa cum spunea, era practic tatăl meu, că datorită lui m-am născut eu, dar nu se mai putea aşa, el nu mă mai merita pe mine şi poate că nici eu pe el. Aşa că l-am împuşcat pe Tătuca”, recunoaşte Laurenţiu Ştefănescu.

Decretul 770 a fost anulat imediat după căderea regimului comunist, pe 26 decembrie 1989. În anul următor au fost înregistrate peste un milion de avorturi la cerere.

Surse: Adevărul, EVZ, Hotnews